Au ieşit lighioanele din post
Împărţirea puterii la nivel naţional, între PSD şi PD-L a dus, automat, la înjumătăţirea ciolanului în judeţe. Ca întotdeauna, fiecare priveşte lucrurile în felul lui; unii văd doar partea plină a paharului, alţii – pe cea goală. La Vâlcea, lucrurile stau la fel ca în celelalte judeţe: negocieri subterane, iluştri anonimi scoşi de la naftalină – înfometaţi cu gândul la marele ospăţ pesedisto-pedelist din care speră să apuce o halcă mai săţioasă sau barem o jumară cu ceva cărniţă pe margine, şpăgi grase împărţite baronilor de pretutindeni pentru un scaun cât mai cald pe care să şadă comod popourile borţoase ale politrucilor ce se visează directori, inspectori, şefi, comisari şi căprari. Masa e mare, cu bucate dintre cele mai îmbietoare, mirosurile de cârnat cu muştar împletindu-se armonios cu aromele brânzei de Vaideeni, într-o scăldare universală în vinul dulce de Drăgăşani.
Oricât ar fi de mare chiolhanul, cheflii depăşesc numărul de scaune; şi atunci se produce învălmăşeală, încep datul din coate, ghionturile în coaste şi înjurăturile de mamă, tată, fini şi afini. După ce că posturile sunt puţine, mai sunt şi două partide pline cu inşi veroşi, dornici de caşcaval, logofeţi cu noroi în şosete şi jeg sub unghii, baroneţi sătui de un post lung cât mandatul defunct al lui Tăriceanu. E ca în armată: dacă eşti deştept cinci minute, dacă ştii să baţi mai tare cu pumnul în masă şi să zbieri peste capetele colegilor, dacă ai tupeul cu cinci centimetri mai lung şi bunul simţ invers proporţional, poţi să fii dup-aia prostovanul plutonului. Un an, doi, trei sau chiar patru te doare-n bască de toată lumea; sugi la ţuţuroiul statului, aranjezi câteva licitaţii, mânăreşti niscaiva achiziţii, micţionezi pe cârcotaşii care te invidiază – să crape fierea-n ei de ofticoşi şi urci încet da’ sigur pe scara socială. Căci ce altceva îşi mai poate dori un pesedist ajuns peste noapte mare şef de deconcentrată, după ce o viaţă întreagă a lins pantofii mai-marilor săi politici? Iar pedelistul sătul să-l tot proslăvească pe Băsescu, să-i pupe mâna lui Jurcanu şi să se chircească umil în faţa lui Gutău, o dată ajuns subprefect, inspector, director adjunct sau şef de serviciu, abia aşteaptă să iasă din sluj, să-şi salte coloana elastică asemenea unui elastic transpirat de chilot, să-şi trosnească ferm rotulele în timp ce renunţă la poziţia ghiocel şi să triumfe în faţa nevestei, a plozilor care vrea şi ei S8 sau un gipan – orice, numai să înceapă cu Q şi să se termine în 7, a rubedeniilor, a colegilor de partid şi a tuturor celor care de când se ştiu ei pe lume l-au privit ca pe un vierme.
Ne bucurăm că scăpăm de Ion Nicolae sau de vreun alt îmbogăţit peste noapte şi dăm de rubedeniile lor de la PSD şi PD-L, alde Prală şi Miţaru. Pe toţi cei care au fost sau care stau să vină, îi doare fix în rect de alegători, de şomeri, mame şi tineri, de bătrâni şi copii. Se ling pe buze în văzul lumii, îşi smulg unul altuia ciolanul, îşi îmbăloşează bărbiile cu vreo bucăţică mai suculentă şi fac ceva pe cei care habar n-au avut pe 30 noiembrie că indiferent pe cine votează, mai toată lumea merge la guvernare. În ultimele săptămâni, am auzit tot felul de nume, de zvonuri şi bârfe, am văzut ieşind la lumină hienele politice în toată splendoarea lor. Cei mai mulţi dintre cei despre care se spune că vor fi prefecţi, subprefecţi sau şefi de instituţii n-au făcut nimic în viaţa lor, nu se pot lăuda cu nimic, au fost implicaţi în scandaluri de corupţie, în mişmaşuri financiare, s-au bălăcit împreună în mlaştina purulentă a politicii locale. Te doare mintea numai când vezi cine vrea să fie prefect! De cât tupeu ai nevoie ca în condiţiile în care nu reprezinţi absolut nimic în viaţa publică, să baţi cu pumnul în masă şi să ceri o funcţie atât de importantă? De toată nesimţirea din lume, când singurul tău argument este acela că ai tras pentru partid în campanie, chiar dacă munca ta nu face nici cât o ceapă degerată. Show-ul de abia începe iar eu nu găsesc decât un lucru îmbucurător în marea porcăială care ne aşteaptă: vom avea ce scrie în următorii patru ani, nu glumă!
Octavian HERŢA
