Acasă Diverse SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII / Angajaţii de la Oltchim privesc ca pe nişte icoane...

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII / Angajaţii de la Oltchim privesc ca pe nişte icoane trofeele fostei echipe de handbal

3110
0

Am citit în ziar declaraţia domnului Petre Berbecaru, actualul preşedinte al HCM-ului, care spunea: „În opinia mea, trebuie găsită o variantă ca aceste trofee, palmaresul Oltchimului, care zac într-o vitrină, pe platforma chimică, să fie aduse în oraş şi să contribuie la o istorie a handbalului vâlcean”. Păi, nu e aşa, domnule Petre Berbecaru… Aceste trofee sunt parte din viaţa angajaţilor Oltchim. Până la un punct, îl înţeleg. Este un om deosebit şi a lucrat într-un mod profesionist la acest club. Să nu uităm însă că mii de vâlceni au cotizat, ani buni, ca fosta echipă CS Oltchim să stea bine din punct de vedere financiar. Suntem mândri că am fost contemporani cu acele vremuri. Ce nu înţelege domnul Berbecaru este că aceste trofee stau bine unde sunt acum. Pentru noi, angajaţii, ele sunt ca o briză a mării, ca un pansament, nişte icoane pe care le admirăm mereu când intrăm pe poarta unităţii. Noi am fost, cândva, printre cei mai buni din Europa. Ne-au rămas doar aceste amintiri, pe care vrem să le păstrăm, atâta timp cât poarta Oltchimului rămâne încă deschisă. Dacă tot am deschis acest subiect, aş vrea să spun că, noi angajaţii Oltchimului, ne-am cam pierdut optimismul, suntem în căutarea acelei identităţi de odinioară, a încrederii în sine. Nu mai avem curajul să ne spunem păsurile, să avem un punct de vedere. Un guvernant spunea mai ieri că Oltchimul a devenit un morman de fiare vechi. Noi, toţi, am tăcut mâlc, cu capetele plecate, că nu mai suntem folositori nimănui. Este un Bou, cu B mare acest guvernant, care nu a trecut niciodată pragul acestei societăţi. Avuţia societăţii nu sunt fiarele, ci fondul uman, profesioniştii care lucrează aici. Cum ieri eram cei mai buni, nu se poate ca azi să fim cei mai proşti. Astăzi, vorbim de privatizarea Oltchimului pe bucăţi. Nu ştiu dacă cineva se gândeşte cam ce este în sufletul angajaţilor, care stau cu sabia deasupra capului, că poate, mâine-poimâine, nu mai au ce să pună pe masă copiilor, dacă sunt disponibilizaţi. Pe orizontală, mai suferă 5-6 mii de oameni. Ce nu ştiu guvernanţii noştri este că aproximativ 70 % dintre aceşti angajaţi au contractat diferite boli, după atâţia ani lucraţi într-un mediu toxic. La aceste probleme, se adaugă stresul, care îi macină pe interior. Închipuiţi-vă cum, de ani buni, ei se trezesc speriaţi, încercând să afle ce le rezervă viitorul. Zi de zi, măcinaţi de gândul că o să fie aruncaţi la gunoi, mai ceva ca pe o măsea stricată. Cei care mai visează la o pensie sunt deja terminaţi. Înghit pastile cu pumnii. O disponibilizare i-ar termina de tot. Soţul unei colege de serviciu a rămas paralizat pe viaţă, după un accident stupid. Erau tineri la acea vreme, îşi făceau planuri de viitor, ca oricare dintre noi. Cu ce s-au ales. Fără moştenitori, dar cu credinţa în Dumnezeu, că sunt împreună la bine şi la rău. Ar putea fi un exemplu pentru noi toţi. Vedeţi, domnule Berbecaru, trofeele acestea ne mai îndulcesc din amarul vremurilor actuale. Noi, cei care am petrecut ani buni din viaţă pe platformă, ştim mai bine asta… Nu ne ucideţi şi mai mul!!!
• Dănuţ OMEAG

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here