Acasă Baschet ”Legenda vie” a baschetului vâlcean, Paula Misăilă, s-a întors, după 35 de...

”Legenda vie” a baschetului vâlcean, Paula Misăilă, s-a întors, după 35 de ani, la poalele Capelei

745
0
S-a născut pe 11 iunie 1966, la Focşani. A locuit, în primii ani de viaţă, alături de părinţi, la Galaţi. Aceştia s-au despărţit şi pentru o perioadă a stat alături de tatăl său, ofiţer în Armată. Sora sa, Luminiţa (care este soţia fostului viceprimar de la Galicea şi viitor candidat la alegerile pentru funcţia de primar al acestei comune), mai mică cu un an, s-a mutat cu mama la Rm. Vâlcea, unde aceasta se transferase cu serviciul. La 10 ani, la poalele Capelei, îşi începea cariera sportivă. A făcut de toate pentru un timp, până când, prin intermediul profesorului Doru Moise, a descoperit baschetul. Şi nu a mai renunţat la sport. A scris glorie pentru baschetul românesc. A pus umărul la promovarea unei echipe vâlcene în Divizia A, apoi a mers la Cluj, unde a traversat cea mai bună perioadă a carierei, obţinând şapte titluri de campioană naţională şi multe alte distincţii. A bifat peste 300 de meciuri internaţionale, cu prima reprezentativă a ţării sau cu echipa de club. Este vorba despre Paula Misăilă, ”legenda vie” a baschetului vâlcean, care s-a întors pe meleaguri autohtone după 35 de ani petrecuţi departe de familie. E a noastră, e la Vâlcea şi vrea să se implice în procesul de formare şi iniţiere a copiilor şi juniorilor, pentru a crea o bază solidă în perspectiva revigorării baschetului de pe plan judeţean. Toată povestea sa o aflaţi din interviul pe care vi-l redăm în continuare.

V-aţi născut la Focşani, aţi copilărit, pentru o perioadă, la Galaţi. Cum aţi ajuns la Vâlcea, când aţi descoperit baschetul?

Mama s-a mutat cu serviciul aici după despărţirea de tatăl meu. A plecat de la Galaţi împreună cu sora mai mică. La 10-11 ani am venit şi eu alături de ele. În 1977 am ajuns în Vâlcea. Am fost înscrisă în clasa a V-a la Şcoala Generală Nr. 2. O aveam dirigintă pe doamna Darie, o femeie extraordinară. Era de gimnastică ritmică. M-a luat şi pe mine în grupa sa. În perioada aceea făceam de toate. Eu am cam fost băieţelul familiei. Dacă tata era ofiţer în Armată, locuind cu el o perioadă, mă mai lua în aplicaţii, cu soldaţii. Am crescut cu spiritul acela, băieţesc. Am făcut multe sporturi până să ajung la baschet şi în acelaşi timp cu baschetul. Mergeam la concursuri de atletism, la handbal, oină, la gimnastică şi tot ce mai era pe atunci. Într-una din zile, la şcoală a venit domnul Moise, proaspăt absolvent de facultate, motivat să facă lucruri mari. A făcut o selecţie printre copii. Ne-a chemat, dacă îmi aduc bine aminte, la liceul de chimie, unde făceam antrenamente. Era o sală plină de copii şi părinţi. Aşa am ajuns să joc baschet, după care nu am mai renunţat. Nici acum nu mă văd făcând altceva.

Care au fost primele premii, când aţi început să obţineţi performanţe pe plan sportiv?

Într-un timp foarte scurt, în anii `79-`80, eram deja în lotul naţional. Am jucat la CSŞ, apoi, de la competiţiile şcolare, am avansat foarte rapid în Divizia B. Am fost colegă cu Manuela Cornea, Simona Duţu, Antoaneta Barbu (Toma), Viorica Cruţescu, Cristina Preduţoiu, Felicia Rusănescu, Gabriela Petre şi multe altele. Îmi cer scuze celor pe care, poate, le-am omis. Nu mai reţin numele de familie. La nivel de junioare, am ocupat locul I, am fost campioane naţionale, apoi am promovat şi în Divizia A. Foarte rapid, eu am ajuns şi la lotul naţional. Am avut convocări la toate categoriile. Ştiu că îmi era foarte greu atunci să fac faţă pe toate planurile. Chiar dacă eram junioară, mă chemau la pregătire cu toate loturile, chiar şi cu cel de senioare., mergeam la concursurile de atletism, mai eram şi şefă de UTC, cum erau atunci vremurile. La Vâlcea, în acea perioadă am început şi noi, baschetul, să scoatem capul în lume. Era voleiul, cu Ioana Liteanu şi alte sporturi care cunoscuseră consacrarea, imediat a început şi handbalul să se remarce.

Cum aţi făcut pasul spre Cluj, spre Universitatea, echipă alături de care aţi obţinut rezultate excepţionale?

Am făcut liceul la Nicolae Bălcescu, tot în Vâlcea. După terminarea acestuia, am vrut să merg la facultate şi am ales un centru universitar. Am avut ofertă de la Universitatea şi aşa am ajuns acolo. Ştiu că am fost prima care a dat tonul plecărilor de la Vâlcea. Sunt copilul format de Doru Moise, dar de atunci nu am mai vorbit cu dânsul. Cred că s-a supărat că am luat această decizie. În `84 am ajuns acolo şi timp de şapte ani mi-a mers foarte bine pe plan sportiv. Am obţinut şapte tiluri de campioană a ţării, am jucat multe meciuri în cupele europene. Am fost aproape de calificarea în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, după ce am obţinut o victorie fabuloasă în faţa celor de la Primigi Vicenza, echipă care câştigase trofeul în ultimii cinci ani. Am făcut parte din echipa de aur a baschetului clujean şi mă mândresc cu asta. Am plecat cu ”cei şapte ani de acasă”, de la Vâlcea şi am continuat cu alţi şapte ani de maturitate sportivă la Cluj-Napoca. În total, de-a lungul carierei, am strâns peste 300 de meciuri internaţionale. Am primit şi trofeul pentru cel mai bun coordonator de joc, am fost în primii 10 sportivi ai Vâlcii, am fost declarată, chiar de două ori, maestru emerit al sportului. Nu am primit şi titlul de cea mai bună jucătoare din ţară la senioare, în perioada petrecută la Cluj, pentru că o aveam ca şi colegă pe Magda Jerebie, cea mai valoroasă baschetbalistă a României. Am fost colege şi la Naţională. Am fost convocată permanent, timp de 12 ani, la loturile naţionale. În 1991 a fost ultima prezenţă la Naţională.

După Revoluţie, aţi urmat exemplul multor români şi aţi plecat din ţară. Aţi continuat cariera sportivă sau aţi profitat de acest prilej doar cu gândul că va fi mai bine peste hotare?

În 1984 am plecat din Vâlcea, iar în 1992 am plecat de la Cluj, în Grecia. Nu am mai răspuns nici convocării la Naţională. A fost o decizie fără repercusiuni. Nu am riscat suspendarea. Chiar aveam nevoie de o pazuă, pentru că mă simţeam deja obosită. Am avut oferte din Germania, Turcia, dar am ales să merg în Grecia. Căutăm ceva lejer, nu echipe de elită, tocmai pentru că mă simţeam obosită. Poate nu aş fi plecat, dar ce m-a dat peste cap a fost că antrenorul meu de la Cluj, Nicolae Martin, s-a îmbolnăvit de inimă. Era ca un tată pentru mine şi pentru noi toate. Eram şi singura lui familie. Nemaifiind el antrenor, a fost o situaţie mai ciudată. S-au schimbat lucrurile şi mi-am dorit să plec. Nu m-am gândit în mod special la performanţă. M-am adaptat bine în Grecia. Am semnat cu Finikas Pireu. Am mai jucat până în 1995, apoi m-am căsătorit cu un grec. Am făcut o pauză de 6-7 ani, în care am fost casnică. A fost cumplit. Apoi, am revenit pe teren şi am jucat până la 42 de ani. Aş mai fi jucat, dar m-am accidentat şi nu a mai fost posibil. Am suferit o ruptură de ligamente şi menisc. Din 2005 am început să şi antrenez, la nivel de copii şi juniori.

După 27 ani la Atena, v-aţi reîntors în ţară, la Vâlcea. E o decizie temporară sau definitivă?

Am locuit în Grecia din 1992 până în 2019. Nu regret nimic din tot ce am trăit până acum. M-am reîntors acasă după aproape 30 de ani petrecuţi în Grecia. Doar şapte ani din viaţă am stat alături de mama mea. În restul timpului, am fost plecată. Gândul că voi regreta faptul că nu am petrecut mai mult timp alături de ea m-a făcut să mă întorc. S-a încheiat un ciclu şi se deschide un altul nou. Aşa e viaţa. Lumea e schimbată faţă de ce am lăsat eu în urmă. Revoluţia din 1989 a fost făcută pentru un viitor mai bun. Eu am trăit şi timpurile de dinainte. Chiar dacă viaţa de sportiv mi-a oferit multe satisfacţii şi nu am simţit pe umerii mei greutăţile acelor vremuri, nu înseamnă că umblam ca un somnambul printre oameni şi nu aveam o ideea despre ce se întâmplă. Mi-am pus speranţă că lucrurile se vor schimba. Afară, în discuţiile pe care le aveam, susţineam cu tărie că în 25 de ani îi lăsăm mult în urmă pe greci şi alte ţări. Eram convinsă de acest lucru şi nimeni nu putea să-mi zică altceva. După 5 ani, am zis că e încă devreme, după alţi 5, am zis că mai avem până la 25, dar din păcate am constatat că m-am înşelat. Lucrurile se mişcă într-un ritm care e impus cumva şi nelăsat liber, iar oamenilor deja nu le mai pasă. Revenind la motivul pentru care m-am întors acasă, am zis: vin la mama! Şi am venit la ea. E o decizie definitivă, un nou început.

Acest nou început implică şi baschetul în viaţa dumneavoastră? Veţi îmbrăţisa cariera de antrenor şi la Vâlcea?

Bineînţeles! Nu m-aş vedea făcând altceva. Mă interesează să antrenez, să mă implic şi fac ceva demersuri în direcţia asta. Deocamdată aş vrea să cooperez cu cluburile deja existente. Cu Manuela Cornea am avut dintotdeauna o relaţie bună, am păstrat legătura, suntem bune prietene şi aş vrea să ne punem cunoştinţele în slujba copiilor. Uitându-mă puţin în spate, Vâlcea a avut dintodeauna sport, din timpul primului Război Mondial. Am avut schi, oină şi multe altele. A dat sportivi mari. Părinţii trebuie să aibă deschidere către acest sector, să lase copiii să facă sport, indiferent de ramură. De ei depind foarte multe lucruri. La baschet, noi avem tradiţie. Dacă din 1977, de când am ajuns eu aici, nu a dispărut până acum, înseamnă că are tradiţie. Copii sunt, au potenţial, dar trebuie să mai existe şi un cadru unde aceştia să poată fi crescuţi, iar părinţii să se implice, că poate un copil e talentat şi ajunge la un nivel înalt, dar nu poţi să ştii lucrul acesta la 6-7 ani. La vârsta asta nu se poate vorbi despre sport de performanţă. Mi-aş dori să formăm copii, alături de care să mergem mai departe, până la nivel de seniori. Să avem şi o echipă de seniori aici, unde să poată juca cei care termină junioratul. Ştiu că Manuela Cornea are multe fete care joacă pentru diverse echipe la nivel naţional, pentru că aici nu au avut unde. Eu nu am văzut şi nici nu o să văd baschetul ca pe o afacere. Imi doresc doar să pot ajuta. Nu contează numele. Poate până în 2000, dacă spuneai Paula Misăilă, îşi mai amintea cineva. Acum, nu ştiu dacă mai spune ceva, cuiva, acest nume. Dar, cum spuneam, nu contează. Important este ca toţi cei care am fost în acest fenomen să punem umărul la dezvoltarea baschetului vâlcean.