INVENTATORUL DRIBLINGULUI

COLŢUL MICROBISTULUI

Secolul XX a fost cel în care fotbalul a devenit o maladie universală, ajungând să fie practicat de sute de milioane de jucători şi urmărit de miliarde de (tele)spectatori. Copil fiind, tatăl meu îmi povestea despre cel mai spectaculos fotbalist, ca şi când acesta ar fi inventat driblingul. S-a născut în 1933 şi a jucat numai la echipe din ţara natală, iar vestiarul gazdelor stadionului unde s-a înregistrat cea mai mare asistenţă la un meci de fotbal (200.000 de oameni) poartă numele său. A fost campion mondial, iar naţionala cu el în teren, a pierdut un singur meci din cele 50 jucate. Juca extremă dreapta şi a fost considerat cel mai bun dribleur al tuturor timpurilor. A fost ales de FIFA în „echipa secolului” după zeci de ani de la dispariţie, ruinat financiar şi părăsit de apropiaţi, din cauza alcoolismului moştenit de la tatăl sau. În ciuda imensului său talent, nu şi-a dorit o carieră profesionistă în fotbal. S-a născut cu un defect la coloana vertebrală, avea picioarele curbate, iar stângul era cu şase centimetri mai scurt decât dreptul, status care nu prevestea o carieră în fotbal. Deşi în anii ’50-’60 televiziunea nu era aşa răspândită, Internetul nu exista, iar România intrase în era glaciară a comunismului, acest fotbalist a rămas în istoria fotbalului şi în memoria colectivă. A fost unul dintre puţinii jucători  care au înscris direct din corner pe care îl executa cu exteriorul ghetei, la fel ca şi loviturile libere. A început fotbalul desculţ, era mic de statură, dar foarte agil ceea ce i-a atras şi porecla de „păsărică” (pitulice). A rămas singurul fotbalist care, după ce dribla adversarul, se întorcea pentru a repeta figura, o dată sau de mai multe ori, iar când avea mai mulţi adversari în faţă, „trecerile” lui dădeau senzaţia de „unul pe faţă, doi pe dos”, precum ochiurile din ingliţele bunicii.
Comentatorii care l-au văzut jucând spuneau că este de pe altă planetă. Viteza sa era năucitoare, tehnica driblingului perfectă, cu numeroase ruperi de ritm şi întoarceri de 180 sau 360 de grade. Cameramanii vremurilor erau derutaţi, pentru că nu puteau să-l focalizeze cu aparatul de filmat,  „ia-l de unde nu-i” dispărea subit din cadrul de filmat. I-au fost dedicate şi două filme artistice. A fost implicat în mai multe accidente rutiere, aventuri amoroase, scandaluri şi a avut mai multe căsnicii. Numărul exact al urmaşilor, recunoscuţi sau presupuşi, nu se ştie; se pleacă de la paisprezece şi se termina după treizeci şi ceva.
Dacă cei mai în vârstă intuiesc despre cine este vorba, cei de vârsta medie au auzit, dar poate nu au văzut niciodată ce făcea acesta pe terenul de fotbal. Dacă vreţi o comparaţie, deşi  cuvântul nu e potrivit, Zoltan Crişan, atacantul Craiovei Maxima sau Cornel Nicolae, jucătorul Chimiei Rm.Vâlcea din anii de glorie ’70 aminteau de acesta. Aceştia erau de statura celebrului jucător, culoarea pielii nu-i deosebea prea mult, iar calităţile sportive şi stilul de joc erau din acelaşi registru. Ambii au plecat dintre noi mult prea devreme, în aceleaşi condiţii ca „originalul”.
„Mane”, aşa era el cunoscut, pe numele lui adevărat Manuel Francisco dos Santos. Viaţa „diavolului şchiop” a fost scurtă, intensă, tumultoasă şi explozivă ca şi driblingurile sale unice. Cei care erau driblaţi de „îngerul cu picioare strâmbe” rămâneau ameţiţi o vreme. Şapte era numărul său de pe tricou şi  a facut parte din cea mai frumoasă echipă de fotbal din toate timpurile, alături de Nilton Santos, Zito, Didi, Zagallo, Vava, Amarildo sau Pele. La intrarea în legendă a „celui mai amator jucător produs de fotbalul profesionist” în 1983, a fost omagiat de mii de oameni pe Stadionul Maracana din Brazilia. Se spune că nu puteai să-i iei mingea, iar într-un meci a driblat un adversar care s-a dezechilibrat şi a căzut în fund, iar, după ce l-a ajutat să se ridice, l-a driblat din nou. Pe epitaful lui stă scris: „Aici odihneşte în pace cel ce a fost Bucuria Poporului – Mane GARRINCHA”. Să auzim numai de fotbal !

• Ec. Gabriel ALBINARU