La sfârşitul lunii martie se va disputa în România turneul pre-olimpic în urma căruia două echipe de handbal feminin vor merge la Olimpiada din vară. Alături de selecţionata lui Tadici, pentru două locuri ce dau dreptul la calificare se bat Ungaria, Polonia şi o reprezentantă din Asia. La prima vedere este un turneu uşor, cu România ca şi calificată, iar Ungaria şi Polonia luptând pentru poziţia secundă. Fiind şi gazdă, echipa ţării noastre n-ar trebui să rateze un succes destul de facil. Istoria recentă ne arată, însă, altceva…

Gazdă a fost echipa României şi atunci când, la Bucureşti, ne opream în faţa Serbiei şi ratam pentru prima dată în istorie participarea la un turneu final european. De data asta ar trebui să nu mai fie aşa, iar şefii handbalului românesc au multe de învăţat din propriile greşeli, dacă sunt în stare. Barajul ratat pentru Europene s-a disputat la Bucureşti, în faţa unui public ce a excelat prin absenţă. Nu erau spectatorii cei care să introducă mingea în poarta adversă, dar erau susţinătorii morali al unor jucătoare obişnuite să audă încurajările şi aplauzele a 3-4 mii de suporteri.

Preşedintele Cristian Gaţu, din fruntea Federaţiei Române de Handbal, găseşte nod în papură printr-o recomandare a EHF în care se spune că preferabil ar fi ca disputarea turneului pre-olimpic să aibă loc în săli cu o capacitate de peste 5000 de locuri. Este o recomandare, nu o condiţie obligatorie! Legându-se de ea, Gaţu vrea ca fetele lui Tadici să joace la Bucureşti contra Ungariei, Poloniei şi celei de-a treia echipe, din Asia. Cu toate că numai Gaţu vrea la Bucureşti, toţi ceilalţi din anturajul echipei sau chiar din afară preferând Râmnicu Vâlcea, preşedintele FRH o ţine pe-a lui – „ca gaia, maţu!”
Presa centrală, numind aici nu doar redacţiile principalelor ziare de sport, ci şi televiziunile, ar putea să susţină, din comoditate, ideea lui Gaţu, pornind şi de la premisele economice că e mai uşor să relatezi un eveniment sportiv din Bucureşti, decât să trimiţi o armată de jurnalişti, cu arme şi bagaje, la Râmnicu Vâlcea. Totuşi, presa centrală nu-i dă dreptate lui Gaţu. Toată lumea vrea la Râmnicu Vâlcea, iar pe tapet s-a pus zvonul că în spatele dorinţei lui Gaţu de a se juca în Bucureşti s-ar afla interese economice personale prin care preşedintele FRH ar urma să primească ceva de pe urma cazării echipelor la anumite hoteluri din Capitală. Adevărat sau fals?

Pentru vâlceni, lupta de pe malul Dâmboviţei nu trebuie privită cu suspiciunea unor afaficuri de care, probabil, unii ştabi din FRH n-ar fi străini. Pe noi ne interesează că atunci când cel puţin şapte handbaliste de la CS Oltchim joacă pentru naţională, ele trebuie susţinute. Cine le va susţine la Bucureşti? O sală de 5000 de locuri în care vor fi cel mult 3500 de spectatori arată ca o sală goală. Impactul vizual şi acustic va fi demoralizator. La noi, în Sala Traian, cel puţin 3500 de spectatori ar ocupa inclusiv treptele dintre sectoarele tribunei şi ar crea „vulcanul” din lava căruia să erupă spectacolul consacrat al handbalistelor antrenate de Gheorghe Tadici. În faţa acestor argumente, dar şi a multor altora, preşedintele Cristian Gaţu trebuie să cedeze şi să aducă turneul de la finele lunii martie la Râmnicu Vâlcea. Dacă va continua să susţină aberaţia cu disputarea lui în Capitală, lasă loc la interpretări şi la suspiciunea că domnia sa pune pe prim plan interese personale, cei drept – nedovedite!, în faţa unor interese naţionale evidente.
Florin Remus MĂNOIU

Deşi Oltchim a pierdut derbiul cu Rulmentul din Liga Naţională (meci care ne-a arătat odată în plus cât de mare este prăpastia între handbalul modern practicat în Europa şi cel încâlcit jucat din ţară), echipa lui Gheorghe Tadici a rămas aceeaşi forţă de temut pe plan european. Succesul concludent de la Podgorica vorbeşte de la sine despre acest lucru. Care să fie cauza acestui parcurs fără greşeală în Europa al vâlcencelor? Oare este întrecerea internă mai puternică decât Liga Campionilor? Cu siguranţă, nu! Şi-atunci, de ce se laudă unii cu succesele acestea trecătoare pe plan intern, în loc de a le căuta pe cele cu adevărat măreţe în competiţiile europene? Păi, poate pentru că nu au ajuns încă atât de departe! Dar vor ajunge oare?

Nu ar fi mai normal să pretinzi că eşti „mare şi tare” dacă ai reuşit de exemplu să ţii piept unor „granzi” ai handbalului din lume, decât „să depui toate eforturile” pentru a învinge o echipă al cărui prestigiu nu-l vei putea egala niciodată pe plan european, fie chiar şi dacă e vorba aici de o grupare care încorporează 80 la sută din naţionala României? În fond, cine a avut câştig de cauză în urma scandalosului derbi de săptămâna trecută se va vedea mai târziu, atunci când se va trage linie, la finele campionatului intern, dar şi la sfârşitul competiţiilor europene. Pentru că acolo e baiul. Să nu fie precum la fotbal, să ne luptăm în „declaraţii” în ţară, iar afară să ieşim precum nişte „mieluşei”. Ar fi păcat să se întâmple la fel şi-n handbal.

Nu de puţine ori, în declaraţiile pe care le-au făcut în presa centrală, conducătorii echipei braşovene au spus că vor să egaleze performanţele Oltchim-ului din sezonul trecut. Iar asta înseamnă inclusiv să câştige Cupa Cupelor. Până acum, nimic nu li s-a îndeplinit braşovencelor din acest punct de vedere. Acolo unde Rulmentul nu a răzbit, Oltchim-ul a făcut-o cu vârf şi îndesat. Şi trebuie să ne aducem aminte de câteva meciuri, de câţiva adversari întâlniţi în ultima perioadă de ambele echipe. A fost mai întâi FTC Budapesta acum doi ani, de care Rulmentul nu a reuşit cu nici un chip să treacă într-o partidă amicală, dar pe care trupa lui Tadici pur şi simplu a dezintegrat-o în cinci partide consecutive. Şi a mai fost un alt meci reprezentativ, cel cu Zvezda Zvenigorod, de care de asemenea Rulmentul s-a împiedicat anul trecut, în primăvară, în Cupa EHF (rusoaicele lui Trefilov au câştigat lejer ambele confruntări), echipă pe care însă Oltchim-ul a reuşit s-o învingă în septembrie 2007 la Supercupa Europei desfăşurată în Sala Traian.

Şi-atunci, hai să lăsăm laudele astea pe plan intern şi să ne fixăm atenţia pe o reprezentare internaţională cât mai bună, pentru că acolo se vede cu adevărat valoarea unei echipe mari. Iar Oltchim a dovedit până acum că este unică în această privinţă, că doar Vâlcea contează. Dacă fiecare ar gândi astfel, atunci despre titlul naţional s-ar vorbi ca despre ceva banal (ei bine, chiar aşa ar trebui să se întâmple acum, când România are dreptul de a alinia două echipe în Liga Campionilor).
Nicolae Ciucescu