SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

O bilă albă pentru liderul de sindicat al SC Oltchim SA, domnul inginer Mihai Diculoiu, care a dat dovadă de multă diplomaţie în cazul antrenorului Gicu Deaconescu, reprimindu-l în familia „chimistă”. Spun familie, deoarece antrenorii din acest centru dau dovadă de o coeziune rar întâlnită la acest nivel. Sunt foarte uniţi atât la greu, cât şi la bine. Este bine cunoscută acea rotaţie de antrenori pe care o adoptă domnul Diculoiu. Nu am auzit niciodată că vreun antrenor din acest centru se bucură pentru un eventual eşec al colegului, când echipa merge prost şi rezultatele nu sunt pe placul conducerii. Catargiu, Gaiţă, „Mara” şi Deaconescu au format zeci de jucători de certă valoare care nu au făcut de râs judeţul Vâlcea. Echipa joacă de ani buni în Liga a III-a, poate şi datorită acestor antrenori care au considerat că primordial este să-şi promoveze, în primul rând, jucătorii din pepiniera proprie. Să nu punem această reîntoarce a antrenorului Marian Deaconescu pe seama umilinţei, slugărniciei faţă de conducerea unui club care realizează ce înseamnă brandul Oltchim. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Am purtat de curând un dialog cu o fostă sportivă de succes a oraşului nostru. Acum este profesoară de educaţie fizică la o şcoală cu tradiţie şi se plânge,  cu amărăciune în glas, că tot mai mulţi părinţi ezită să-şi îndrume copiii spre o activitate sportivă extra-şcolară, de teama faptului că acest lucru ar împieta formarea lor profesională ulterioară. Este acesta un mod de a gândi responsabil asupra viitorului unui elev sau o teamă mai mult sau mai puţin justificată? Aş vrea să fac, în acest sens, doar o mică, dar suficientă precizare, asupra situaţiei întâlnite azi în mediul social-educativ.
Acum 30-40 de ani, Liceul „Vasile Roaită” din municipiul Râmnicu Vâlcea (actualmente, Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”) cuprindea, în ciclul gimnazial şi liceal, una sau două clase cu profil sportiv. Colectivul educaţional era format din profesori foarte bine pregătiţi, dar şi foarte exigenţi, iar conducerea liceului făcea cu greu faţă la foarte multele cereri pentru ocuparea locurilor în aceste clase. De ce? Pentru că, la sfârşitul ciclului gimnazial, toţi cei de la clasele cu profil sportiv erau admiţi la clasele de liceu cele mai bune, majoritatea cu note bune şi foarte bune. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

În ciuda faimei de care se bucură în zilele nostre celebrul turneu de tenis de la Rolland Garros, cel de-al doilea din calendarul Marelui Şlam, puţini ştiu de cine îi este dat numele pe care îl poartă. Tenisul l-a făcut celebru pe un mare pilot francez, care şi-a dedicat întreaga viaţă aviaţiei. Roland Garros a fost primul care a reuşit traversarea Mării Mediterane fără escală, în 1913, după parcurgerea a 760 de kilometri, în aproape opt ore de zbor. A ajuns la destinaţie cu doar 5 litri de combustibil rămas în rezervor, dar a devenit erou naţional.
Francezul Roland Garros s-a născut în 1888 şi în 1909 a participat la un mare show aerian la Reims. A simţit că este făcut pentru zbor şi cu banii câştigaţi şi-a cumpărat un avion Demoiselle, cu care a făcut furori în Statele Unite, timp de un an. S-a întors în ţara sa şi a doborât în mai multe rânduri recordul de zbor la mare altitudine.
Evenimentele politice ale începutului de secol l-au propulsat, implacabil, în postura de pilot de luptă şi date fiind condiţiile tehnice din acea vreme, a urmat tragedia. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

La 18 ani era campion olimpic, iar patru ani mai târziu devenea campion mondial la profesionism. Inegalabilul boxer CASSIUS CLAY a declarat cândva: „Fiecare are o ocupaţie. Iarba creşte, păsările zboară, valurile se sparg de mal. Eu bat oameni”. Ca amator, a câştigat 100 de partide din 108 disputate, iar după ce a devenit profesionist, a triumfat în 56 din 61 de partide, iar 37 dintre victorii au fost obţinute înainte de limită.
În 1960, doi tineri de culoare au intrat într-un bar din Louisville, în Kentucky. S-au aşezat la o masă, veseli. Chelnerul s-a apropiat şi i-a atenţionat că nu serveşte negri. Unul dintre tineri a scos din buzunar o medalie strălucitoare, i-a arătat-o şi i-a spus că e campion olimpic şi e invitat de primarul oraşului la o recepţie. Degeaba, cei doi au fost daţi afară. Câţiva motociclişti albi au văzut scena, i-au urmărit pe cei doi, i-au prins şi le-au cerut medalia. Tânărul le-a aplicat o corecţie pe care sigur au ţinut-o minte toată viaţa, dar s-a apropiat de râul Ohio şi a aruncat nervos medalia în apele sale! Dupa 36 de ani, în pauza finalei de baschet dintre Statele Unite şi Iugoslavia de la Jocurile Olimpice desfăşurate la Atlanta, preşedintele Comitetului Olimpic, Primo Nebiolo, i-a înmânat o copie a medaliei aruncate demult în râul Ohio! Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

„Probă de caracter. Spune-mi cum primeşti o înfrângere, ca să-ţi spun cine eşti!” (Alin Fornade – Gazeta Sporturilor). Cam aşa trebuie privite şi înfrângerile suportate de CSM Rm. Vâlcea şi FC Oltchim în faţa grupării Hidroelectra, acolo unde, într-un singur an, antrenorul Emil Popescu a făcut pur şi simplu minuni.
La Memorialul „Gheorghe Ola”, micuţii fotbalişti (născuţi în 2001-2002) de la Hidroelectra au „măturat” pe jos cu echipele fanion ale judeţului. Bineînţeles că nu spun vreo noutate când afirm că profesorul Popescu emană profesionalism prin toată atitudinea sa, indiferent de competiţia la care participă. La clubul Hidroelectra nu există tradiţie în fotbal, se lucrează în linişte, antrenorii îşi asigură singuri venitul, prin perceperea unei taxe, iar condiţiile se îmbunătăţesc de la an la an.
Până acum, am ignorat oarecum, cu bună ştiinţă, celelalte centre de copii (mă refer la Frăţia, Hidroelectra, etc), dar şi acolo avem antrenori la fel de competenţi. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Americanul Robert (Bobby) James Fischer (1943-2008) a fost un geniu al şahului şi nimeni nu poate contesta acest lucru. Viaţa sa, extrem de tumultoasă, a fost presărată cu evenimente ieşite din toate tiparele sociale, uimind o lume întreagă, aşa cum de altfel îi sta bine unei personalităţi ieşite din comun.
A devenit campion al SUA la 14 ani, fiind cel mai tânăr jucător aflat vreodată în această postură, iar la 15 ani era deja Mare Maestru şi candidat la titlul mondial! A adus multă faimă Americii, dar nu a fost iubit de oficialităţi. În 1965, autorităţile de peste Ocean i-au refuzat viza pentru un turneu în Cuba. Rebel ca întotdeauna, a jucat cu ajutorul faxului, chiar dacă durata partidei aproape s-a dublat! S-a retras dintr-un turneu numai pentru că la acesta participa şi o jucătoare, declarând: „Femeile sunt nişte gloabe. Pot juca fără cai cu orice şahistă din lume”!
În 1972, l-a invins pe Boris Spasski şi a devenit campion mondial după ce la prima partida a fost deranjat de camerele de filmat şi a abandonat, iar a doua zi nu s-a prezentat! În final, a câştigat cu 12,5 la 8,5 puncte. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Regulile nescrise care guvernau viaţa publică în perioada comunistă i-au afectat, implacabil, şi pe sportivi. Un caz celebru din arena internaţională a făcut înconjurul lumii înainte de 1990, deşi noi am aflat amănunte ulterior. Halterofilul bulgar de origine turcă Nain Suleymanoglu, multiplu campion olimpic, mondial şi european, a debutat, cu real succes, la 16 ani. Era unul dintre cei aproape două milioane de turci pe care guvernul comunist de la Sofia încerca să-i asimileze. După trei ani, în 1986, i-a fost schimbat numele! Pur şi simplu, peste noapte, el a devenit Naum Salamanov! A câştigat medalia de aur la Mondialele de la Melbourne, dar după competiţie a zburat la Ankara, în avionul prim-ministrului turc, şi a primit imediat cetăţenia ţării sale de origine. Turcia a plătit despăgubiri importante Bulgariei, dar în continuare halterofilul a putut concura cu adevăratul său nume.
Sunt mai multe cazuri şi ale unor sportivi români cu nume… indezirabil. Să ne reamintim câteva. Stefan Kovacs a fost, probabil, cel mai mare antrenor de fotbal român, prin performanţele obţinute cu Ajax Amsterdam. Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

* concluziile unui dialog interesant purtat cu antrenorul şi portarul de la CSM Rm. Vâlcea, Robert Tufişi

„Omul sănătos munceşte cu plăcere şi spor, se poate bucura de viaţă, de realizări, priveşte cu încredere viitorul. Omul bolnav, suspicios, suferă mult, devine neîncrezător în puterile proprii şi în alţi oameni, e nefericit”. Ar fi cazul ca şi antrenorii să ţină seama de cele spuse de oameni mai luminaţi ca noi, care se ghidează după principiul: fără muncă, modestie, sacrificii, caracter, nu se poate face nimic.
Din fericire pentru noi, în curtea clubului CSM Rm. Vâlcea se află un om cu un astfel de profil, antrenorul şi portarul Robert Tufişi.
„Antrenorul formează în primul rând caractere şi după aceea fotbalişti”. Într-un scurt dialog purtat cu Robert Tufişi, acesta a ţinut să-mi precizeze că un antrenor bun care lucrează la nivel de copii şi juniori este obligat să se plieze el după programul copiilor şi nu invers. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Sportivitatea este o noţiune inventată de englezi şi, cu foarte mici excepţii, este respectată cu stricteţe în întrecerile sportive de pe tărâm britanic. O întâmplare petrecută pe terenul de fotbal, în 21 februarie 1999, a convins întreaga lume că încă mai sunt speranţe pentru respectarea unei conduite sportive exemplare.
Ce s-a întâmplat atunci? Se disputa, pe Highbury Park din Londra, meciul din Cupa Angliei dintre formaţia gazdă, Arsenal, şi divizionara secundă, Sheffield United. În minutul 74, la scorul de 1-1, un jucător al echipei oaspete a fost faultat şi a rămas întins pe gazon. Mingea a fost degajată, intenţionat, de către un fotbalist de la Sheffield, în aut, pentru a permite medicului să intervină. La reluarea jocului, potrivit legii nescrise, cei de la Arsenal urmau să returneze mingea adversarilor. Ei au intenţionat asta, dar un tânăr fotbalist, debutant pe atunci în echipa londoneză, nigerianul Kanu, a interceptat mingea şi a centrat unui coleg care a înscris, sub privirile stupefiate ale oaspeţilor! Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

De curând, o persoană („importantă, nu spun cine!”) pricepută (!?) în ale fotbalului şi-a exprimat indignarea pentru că derbiul campionatului intern, dintre Steaua şi Dinamo, este considerat un eveniment deosebit! Acesta ar situa întrecerea în categoria „omagiu adus Moscovei, o vizită la muzeul comunismului, o amintire a fotbalului mincinos”! Da, e părerea domniei sale şi o respect, dar să nu uităm că din acea perioadă datează cele mai mari performanţe ale echipelor noastre de club în Europa, că stadioanele erau arhipline la jocurile disputate între cele două echipe şi, mai ales, că în echipa naţională evoluau, în majoritate, componenţi ai acestora. Într-adevăr, la o analiză atentă, sunt multe argumente pro şi contra. Se spune că echipele amintite se făceau cu jucători luaţi cu japca de partidul care hotăra tot. Nimic de zis, dar am mai fi ajuns vreodată să câştigăm Cupa Campionilor Europeni in alte conditii ? Chiar dacă de la Caragiale încoace îl dezavuăm pe Machiavelli, cu celebra sa gândire „scopul scuză mijloacele”, avem ce să le povestim nepoţilor. Pentru a vedea cum s-a prezentat situaţia la case mai mari, să trecem în revistă, pe scurt, cum se proceda şi pe alte meleaguri.
Dictatorii care au pecetluit soarta multor milioane de oameni au avut grijă să folosească mişcarea sportivă pentru consolidarea puterii politice. Cititi mai departe