OPINIA SPECTATORULUI

În epoca în care asistăm la o degradare accentuată a aspectului moral-educativ al mişcării sportive, când în fotbal, în mod special, se petrec lucruri cel puţin jenante (ca să nu spun că în multe cazuri degradante) şi care reprezintă o mană cerească pentru mass-media care populează canalele televiziunilor şi primele pagini ale ziarelor cu ştiri (!!!) de-o şchioapă, se mai întrezăresc, ici-colo, situaţii şi întâmplări care ne fac să nu ne pierdem speranţa că în jurul nostru se plămădesc şi mlădiţele unor arbori ce se vor dovedi puternici şi dătători de sevă curată şi hrănitoare.
Am avut marea satisfacţie sufletească de a fi martor la două întâmplări care sunt convins că au umplut inimile multora cu caldură. Familia unui fost fotbalist exemplar prin dăruire şi ataşament pentru echipa la care a activat, este vorba de Iosif Rotariu, a decis să înfieze un înger de copil, o fetiţă foarte greu încercată de viaţă la o vârstă fragedă. Acest lucru nu pare ieşit din comun, dar cazul este unul foarte special: nefericita copilă are mari probleme de sănătate, dar prin grija părinţilor adoptivi, care nu precupeţesc nici un efort, ea va fi supusă în decursul următorilor ani la operaţii costisitoare şi repetate, pentru a putea fi adusă într-o stare de sănătate cât mai aproape de normal. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Nu mai există limite în goana redactorilor de la emisiunile sportive ale principalelor televiziuni după subiecte de senzaţie! Este unanim acceptată ideea că sportul rege, fotbalul, trebuie să ocupe locul de frunte în emisiunile de profil. De acord, dar să se procedeze ca atare cu orice preţ, e prea mult.
Fiind o perioadă fără competiţii interne, deunăzi, o televiziune prezenta imagini de la cantonamentul unei echipe şi se stăruia asupra faptului că antrenorul le spunea elevilor săi să facă flotări şi să ridice capul când aleargă! Asta este o ştire de la o emisiune informativă, la o oră de vârf de audienţă!!! Păi bine, fraţilor, nu mai sunt subiecte de prezentat? Mergeţi, domnilor, la handbal, la baschet, volei sau la sporturile care au competiţii în această perioadă şi găsiţi subiecte serioase şi atractive de interes. Măcar acum, în pauza competiţională de la fotbal, acordaţi puţină atenţie şi celorlalte sporturi, care, fie vorba între noi, au adus în ultima vreme mult mai multe satisfacţii decât fotbalul nostru!
Sunt zeci, sute de echipe, la toate nivelele de vârstă, la care activează sportivi dornici de afirmare, care încearcă să-şi facă loc spre gloria sportivă. Ar fi o binecuvântare pentru ei, fie şi într-o ştire de câteva minute, care să puncteze, fără pretenţii, eforturile pe care le fac pentru afirmare. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Se lucrează de zor la finalizarea lucrărilor de la noul stadion naţional. Este lăudabil că s-au găsit fonduri şi sperăm cu toţii ca în atmosfera care se va crea la evenimentele sportive pe care le va găzdui să se obţină succese mari pentru cei care îi vor călca gazonul sau pista de atletism. Până aici toate bune, dar se pare că e inevitabil să nu facem şi „una nesărată”! Se doreşte o inaugurare cu mult fast, în toamna acestui an şi organizatorii ei s-au gândit să invite celebrul grup rock britanic U2. Da, înţeleg că există o „reţetă” a evenimentului, dar, să fim serioşi, oare Tudor Gheorghe sau Gheorghe Zamfir, Iris sau Holograf (ca să dau doar patru nume) nu au… „faţă” pentru o asemenea ocazie?! Da, poate e mai bine (?) să ia onorariul alţii decât românii noştri! Raţiunea acestui fapt mă depăşeşte…
Handbaliştii români s-au calificat, după mulţi ani la un turneu final al Campionatului Mondial. Valoarea echipei noastre este departe de nivelul la care ne situam acum 40-50 de ani (când de altfel am cucerit şi cele patru titluri din merituosul palmares), dar, oricum, trebuie salutată calificarea în această fază a competiţiei. Tocmai de aceea, televiziunea naţională ar fi trebuit să transmită imagini de la faţa locului, cum a procedat în cazul turneului final al Campionatului European feminin. Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

O bilă albă pentru liderul de sindicat al SC Oltchim SA, domnul inginer Mihai Diculoiu, care a dat dovadă de multă diplomaţie în cazul antrenorului Gicu Deaconescu, reprimindu-l în familia „chimistă”. Spun familie, deoarece antrenorii din acest centru dau dovadă de o coeziune rar întâlnită la acest nivel. Sunt foarte uniţi atât la greu, cât şi la bine. Este bine cunoscută acea rotaţie de antrenori pe care o adoptă domnul Diculoiu. Nu am auzit niciodată că vreun antrenor din acest centru se bucură pentru un eventual eşec al colegului, când echipa merge prost şi rezultatele nu sunt pe placul conducerii. Catargiu, Gaiţă, „Mara” şi Deaconescu au format zeci de jucători de certă valoare care nu au făcut de râs judeţul Vâlcea. Echipa joacă de ani buni în Liga a III-a, poate şi datorită acestor antrenori care au considerat că primordial este să-şi promoveze, în primul rând, jucătorii din pepiniera proprie. Să nu punem această reîntoarce a antrenorului Marian Deaconescu pe seama umilinţei, slugărniciei faţă de conducerea unui club care realizează ce înseamnă brandul Oltchim. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Am purtat de curând un dialog cu o fostă sportivă de succes a oraşului nostru. Acum este profesoară de educaţie fizică la o şcoală cu tradiţie şi se plânge,  cu amărăciune în glas, că tot mai mulţi părinţi ezită să-şi îndrume copiii spre o activitate sportivă extra-şcolară, de teama faptului că acest lucru ar împieta formarea lor profesională ulterioară. Este acesta un mod de a gândi responsabil asupra viitorului unui elev sau o teamă mai mult sau mai puţin justificată? Aş vrea să fac, în acest sens, doar o mică, dar suficientă precizare, asupra situaţiei întâlnite azi în mediul social-educativ.
Acum 30-40 de ani, Liceul „Vasile Roaită” din municipiul Râmnicu Vâlcea (actualmente, Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”) cuprindea, în ciclul gimnazial şi liceal, una sau două clase cu profil sportiv. Colectivul educaţional era format din profesori foarte bine pregătiţi, dar şi foarte exigenţi, iar conducerea liceului făcea cu greu faţă la foarte multele cereri pentru ocuparea locurilor în aceste clase. De ce? Pentru că, la sfârşitul ciclului gimnazial, toţi cei de la clasele cu profil sportiv erau admiţi la clasele de liceu cele mai bune, majoritatea cu note bune şi foarte bune. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

În ciuda faimei de care se bucură în zilele nostre celebrul turneu de tenis de la Rolland Garros, cel de-al doilea din calendarul Marelui Şlam, puţini ştiu de cine îi este dat numele pe care îl poartă. Tenisul l-a făcut celebru pe un mare pilot francez, care şi-a dedicat întreaga viaţă aviaţiei. Roland Garros a fost primul care a reuşit traversarea Mării Mediterane fără escală, în 1913, după parcurgerea a 760 de kilometri, în aproape opt ore de zbor. A ajuns la destinaţie cu doar 5 litri de combustibil rămas în rezervor, dar a devenit erou naţional.
Francezul Roland Garros s-a născut în 1888 şi în 1909 a participat la un mare show aerian la Reims. A simţit că este făcut pentru zbor şi cu banii câştigaţi şi-a cumpărat un avion Demoiselle, cu care a făcut furori în Statele Unite, timp de un an. S-a întors în ţara sa şi a doborât în mai multe rânduri recordul de zbor la mare altitudine.
Evenimentele politice ale începutului de secol l-au propulsat, implacabil, în postura de pilot de luptă şi date fiind condiţiile tehnice din acea vreme, a urmat tragedia. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

La 18 ani era campion olimpic, iar patru ani mai târziu devenea campion mondial la profesionism. Inegalabilul boxer CASSIUS CLAY a declarat cândva: „Fiecare are o ocupaţie. Iarba creşte, păsările zboară, valurile se sparg de mal. Eu bat oameni”. Ca amator, a câştigat 100 de partide din 108 disputate, iar după ce a devenit profesionist, a triumfat în 56 din 61 de partide, iar 37 dintre victorii au fost obţinute înainte de limită.
În 1960, doi tineri de culoare au intrat într-un bar din Louisville, în Kentucky. S-au aşezat la o masă, veseli. Chelnerul s-a apropiat şi i-a atenţionat că nu serveşte negri. Unul dintre tineri a scos din buzunar o medalie strălucitoare, i-a arătat-o şi i-a spus că e campion olimpic şi e invitat de primarul oraşului la o recepţie. Degeaba, cei doi au fost daţi afară. Câţiva motociclişti albi au văzut scena, i-au urmărit pe cei doi, i-au prins şi le-au cerut medalia. Tânărul le-a aplicat o corecţie pe care sigur au ţinut-o minte toată viaţa, dar s-a apropiat de râul Ohio şi a aruncat nervos medalia în apele sale! Dupa 36 de ani, în pauza finalei de baschet dintre Statele Unite şi Iugoslavia de la Jocurile Olimpice desfăşurate la Atlanta, preşedintele Comitetului Olimpic, Primo Nebiolo, i-a înmânat o copie a medaliei aruncate demult în râul Ohio! Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

„Probă de caracter. Spune-mi cum primeşti o înfrângere, ca să-ţi spun cine eşti!” (Alin Fornade – Gazeta Sporturilor). Cam aşa trebuie privite şi înfrângerile suportate de CSM Rm. Vâlcea şi FC Oltchim în faţa grupării Hidroelectra, acolo unde, într-un singur an, antrenorul Emil Popescu a făcut pur şi simplu minuni.
La Memorialul „Gheorghe Ola”, micuţii fotbalişti (născuţi în 2001-2002) de la Hidroelectra au „măturat” pe jos cu echipele fanion ale judeţului. Bineînţeles că nu spun vreo noutate când afirm că profesorul Popescu emană profesionalism prin toată atitudinea sa, indiferent de competiţia la care participă. La clubul Hidroelectra nu există tradiţie în fotbal, se lucrează în linişte, antrenorii îşi asigură singuri venitul, prin perceperea unei taxe, iar condiţiile se îmbunătăţesc de la an la an.
Până acum, am ignorat oarecum, cu bună ştiinţă, celelalte centre de copii (mă refer la Frăţia, Hidroelectra, etc), dar şi acolo avem antrenori la fel de competenţi. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Americanul Robert (Bobby) James Fischer (1943-2008) a fost un geniu al şahului şi nimeni nu poate contesta acest lucru. Viaţa sa, extrem de tumultoasă, a fost presărată cu evenimente ieşite din toate tiparele sociale, uimind o lume întreagă, aşa cum de altfel îi sta bine unei personalităţi ieşite din comun.
A devenit campion al SUA la 14 ani, fiind cel mai tânăr jucător aflat vreodată în această postură, iar la 15 ani era deja Mare Maestru şi candidat la titlul mondial! A adus multă faimă Americii, dar nu a fost iubit de oficialităţi. În 1965, autorităţile de peste Ocean i-au refuzat viza pentru un turneu în Cuba. Rebel ca întotdeauna, a jucat cu ajutorul faxului, chiar dacă durata partidei aproape s-a dublat! S-a retras dintr-un turneu numai pentru că la acesta participa şi o jucătoare, declarând: „Femeile sunt nişte gloabe. Pot juca fără cai cu orice şahistă din lume”!
În 1972, l-a invins pe Boris Spasski şi a devenit campion mondial după ce la prima partida a fost deranjat de camerele de filmat şi a abandonat, iar a doua zi nu s-a prezentat! În final, a câştigat cu 12,5 la 8,5 puncte. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Regulile nescrise care guvernau viaţa publică în perioada comunistă i-au afectat, implacabil, şi pe sportivi. Un caz celebru din arena internaţională a făcut înconjurul lumii înainte de 1990, deşi noi am aflat amănunte ulterior. Halterofilul bulgar de origine turcă Nain Suleymanoglu, multiplu campion olimpic, mondial şi european, a debutat, cu real succes, la 16 ani. Era unul dintre cei aproape două milioane de turci pe care guvernul comunist de la Sofia încerca să-i asimileze. După trei ani, în 1986, i-a fost schimbat numele! Pur şi simplu, peste noapte, el a devenit Naum Salamanov! A câştigat medalia de aur la Mondialele de la Melbourne, dar după competiţie a zburat la Ankara, în avionul prim-ministrului turc, şi a primit imediat cetăţenia ţării sale de origine. Turcia a plătit despăgubiri importante Bulgariei, dar în continuare halterofilul a putut concura cu adevăratul său nume.
Sunt mai multe cazuri şi ale unor sportivi români cu nume… indezirabil. Să ne reamintim câteva. Stefan Kovacs a fost, probabil, cel mai mare antrenor de fotbal român, prin performanţele obţinute cu Ajax Amsterdam. Cititi mai departe