OPINIA SPECTATORULUI

Nea Gigi, nea Jean, Piţi, Oli, sunt personaje cunoscute de iubitorii de fotbal şi nu numai de ei. Modul în care ne referim la persoanele care sunt numite astfel îmi lasă un gust amar când mă gândesc la relaţiile sportive care există la nivelul de performanţă pe care îl dorim cu toţii aducător de satisfacţii sportive.
Îmi aduc aminte de anii de liceu. Orele de educaţie fizică reprezentau în primul rând o modalitate de reîncărcare a bateriilor pentru a putea face faţă efortului pe care îl depuneam în bănci în sălile de clasă. Profesorii de specialitate erau, în general, tineri absolvenţi ai IEFS, apropiaţi de vârstă cu elevii adolescenţi, dar niciunul dintre noi nu îndrăznea să le spună acestora „nea Nelu” sau „nea Gigi”. Era un semn de respect unanim acceptat, chiar de către cei nonconformişti. La fel s-a întâmplat şi pe parcursul satisfacerii stagiului militar, obligatoriu în acea perioadă, când pregătirea fizică era asigurată de tinere cadre militare, de regulă subofiţeri sau cel mult locotenenţi. Nici măcar nu ne gândeam că putem să-i tutuim, deşi erau aproape de aceeaşi vârstă. Veţi zice că erau alte vremuri şi că acum e democraţie. Fals! Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

Am avut şi avem sportivi care se remarcă nu numai prin activitatea lor profesională, ci şi prin generozitatea de care dovadă când este vorba de ajutorul dat unor oameni bolnavi de cancer, SIDA, leucemie etc. Prea puţini ştiu că, la Biblioteca Judeţeană, există un grup de profesori, elevi, care promovează necondiţionat astfel de acte de binefacere: Centru Europe Direct – Casa „Prietenii Cărţii”.

Elevii vâlceni au pus pe tapet o amplă reţea de binefacere

Îndrumătorii acestui centru, Ioana Mazilu şi Dana Rădulescu, au reuşit de-a lungul timpului să organizeze diferite licitaţii cu obiecte strânse de la oameni înstăriţi, sportivi, directori de societăţi de stat sau private dar şi politicieni cu dare de mână. E vorba aici de o adevărată muncă, cu elevi care merită tot respectul pentru ceea ce fac: Maria Manuela Mustaţă, de la Colegiul Naţional „Matei Basarab”, Delia şi Florin Creangă, de la Colegiul Naţional „Alexandru Lahovary”, Loredana Danciu – „Mircea cel Bătrân”, Andreea Manea „Alexandru Lahovary” şi Răzvan Chiţa – „Mircea cel Bătrân”. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Fenomenul sportiv la nivel organizat are drept scop realizarea de performanţe, la orice nivel, dar este indisolubil legat de prezenţa publicului acolo unde are loc competiţia. Urmărim întrecerile de pe stadioane şi din săli în primul rând pentru că ne bucură simţurile şi pentru că, de ce nu, ne vedem în locul sportivilor care încearcă să-şi apropie victoria. Ce înseamnă pentru o întrecere aportul publicului, e lesne de demonstrat. Poate cel mai sugestiv exemplu este atmosfera creată de cei aproape 200.000 de fanatici suporteri prezenţi pe Stadionul „Maracana” din Rio de Janeiro, în 1950, la meciul decisiv al turneului final al Campionatului Mondial de fotbal din Brazilia. Atunci, în ciuda aşteptărilor, Uruguay-ul a învins favorita, Brazilia, şi a declanşat o isterie generală ce a culminat cu mai multe decese şi mii de chitare arse într-o piaţă din centrul oraşului!
Am urmărit, de curând, al patrulea meci al finalei Campionatului Naţional de baschet masculin, dintre Universitatea Cluj şi Asesoft Ploieşti. A fost o întâlnire spectaculoasă, în asistenţa unui public ardelean admirabil. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Se poate întâmpla şi aşa.
Prima medalie olimpică pentru România a fost obţinută la Jocurile de la Paris din 1924. Dorinţa iniţială a fost simpla participare, dar câţiva studenţi inimoşi au format în grabă o echipă de rugby (din care a făcut parte chiar celebrul actor George Vraca) şi s-au deplasat pe propria cheltuială în capitala Franţei, cu un tren, la clasa a II-a, fără condiţii decente. Românii au repurtat un mare succes, obţinând  medalia de bronz într-o manieră entuziasmantă, în compania unor echipe de temut. Meritoriul rezultat a venit din dragostea pentru rugby, cumulată cu dorinţa şi ambiţia de a câştiga.
După 87 de ani, un fapt asemănător s-a petrecut în sportul românesc. O sportivă care practica luptele s-a deplasat la Campionatul European desfăşurat la Dortmund la finalul lunii martie, cu un autoturism Dacia Logan, împreună cu antrenorul ei. Georgiana Paic este componenta a unui club din Târgovişte, unde este antrenată de Cornel Cornea. Se pare că sportiva nu a reuşit să se antreneze cu lotul naţional de lupte şi nu a fost inclusă în delegaţia pentru Dortmund. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Eram copil şi trăiam la intensitate maximă orice confruntare la care participau sportivii români. Au fost ani de neuitat când Jocurile Olimpice, Campionatele Europene şi Mondiale de la diverse discipline, turneele finale din fotbal, meciurile de tenis din Cupa Davis erau aşteptate cu luni înainte cu emoţie şi încredere. Trăiam la intensitate maximă fiecare întrecere, cântăream de mii de ori şansele în obţinerea unui rezultat pozitiv, plângeam de bucurie la fiecare urcare pe podium, mă lăudam tuturor ori de câte ori aveam ocazia să urmăresc pe viu pe unul sau altul dintre campionii noştri. Din păcate, acestea sunt vremuri trecute. E din ce în ce mai greu de crezut că vreodată voi mai trăi la intensitate maximă un eveniment sportiv ca atunci. Câteodată îmi reamintesc sugestivele versuri compuse de William Wordsworth: „Chiar dacă strălucirea de altădată / Privirii mele i-a fost luată / Chiar dacă slava ierbii acelui ceas / S-a stins pe veci / Nu voi pregeta / Şi voi căuta puteri în ce-a rămas”. E adevărat că nu trebuie să ne pierdem speranţa, dar ea trebuie alimentată cu ceva şi acel ceva încă nu e sesizabil! Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

Vremurile te fac ca, uneori, să gândeşti sinistru. Regretatul antrenor emerit Traian Popa (Apropo, am uitat de Memorialul „Traian Popa”?) s-a răsucit în mormânt! Unde s-a pomenit ca la clubul CSM Rm. Vâlcea antrenorii de copii şi juniori să fie recompensaţi în văzul lumii cu sume de bani pentru faptul că au format un junior de top pentru un „amărât” de club precum Juventus Torino? O minune sau chiar este adevărat? Câţi ani au trecut până să ne dăm seama că aceşti antrenori chiar meritau să fie recompensaţi în faţa unei tribune oficiale? Dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce a păţit Traian Popa în trecut, astăzi, într-adevăr, avem de-a face cu un gest reparatoriu pentru toţi antrenorii care au fost umiliţi, batjocoriţi, de-a lungul vremii. Traian Popa era trimis cu copiii pe zgură, pe ciment, pe la CPL, pe oriunde vroiau „barosanii”, numai să nu deranjeze „sugativele” (cât de mult îmi place acest cuvânt!) care şi-au tras maşini de lux, apartament şi afaceri prospere. La un moment dat, aceştia primi o palmă dureroasă! Finalul le-a aparţinut acestor escroci care l-au băgat în pământ pe Traian Popa. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Gimnastica este sportul care nu ne-a dezamăgit niciodată. De jumătate de secol ne-a umplut sufletele de bucurie prin comportarea meritorie şi de multe ori entuziasmantă la toate nivelele. Fie că a fost vorba despre Campionatele Europene sau Mondiale, fie că ne-am aflat la Jocurile Olimpice, Imnul României aproape că a fost învăţat de iubitorii de sport din lume care au urmărit ceremoniile de decernare a medaliilor la concursuri.
Este lucru cert că dispunem de copii talentaţi şi capabili de efort şi sacrificiu, dar în mod special confirmăm printr-o şcoală de gimnastică indiscutabil valoroasă. Atât la fete, cât şi la băieţi, la gimnastică acrobatică, ritmică şi, de curând, aerobică, prezenţa într-o sală de concurs este o garanţie a măiestriei şcolii româneşti de gimnastică.
De curând, rezultatele de excepţie de la Campionatul European desfăşurat la Berlin sunt un argument solid care susţine cele afirmate. În plus, de remarcat şi talentul pedagogic al familiei Belu-Bitang, care a găsit argumente în a o convinge pe Sandra Izbaşa să reînoade şirul succeselor după o accidentare serioasă! Cititi mai departe

OPINIA SPCTATORULUI

Am avut bucuria să mă aflu în Sala Sporturilor „Traian” în anul 1981, atunci când echipa noastră de suflet, Chimistul, a cucerit primul trofeu european, Cupa IHF. Greu de descris atmosfera în care s-a desfăşurat acel meci de neuitat. Am văzut la Bucureşti, pe fostul stadion „Naţional”, un an mai târziu, un meci de rugby de referinţă pentru naţionala noastră, o partidă amicală cu Noua Zeelandă. Stadionul arhiplin a creat un spectacol sportiv grandios. O senzaţie oarecum asemănătoare trăisem cu ceva vreme înainte şi pe stadionul din Zăvoi, la meciul decisiv pentru promovarea în primul eşalon fotbalistic, dintre Chimia şi Şoimii Sibiu. Un public fantastic a umplut până la refuz tribunele şi a „purtat” echipa vâlceană către Divizia A. Sunt amintiri nepreţuite.
Timpul a trecut, evenimentele sportive se desfăşoară la un cu totul alt nivel. De asta, ca iubitor de sport, am astăzi o dorinţă mare. Cititi mai departe