Scrisoarea săptămânii

Este de-a dreptul alarmant cum unii profesori nu vor să înţeleagă că şi lecţia de Educaţie Fizică face parte din programa şcolară. Zilele trecute, vedeam la televizor cum o elevă, campioană naţională la box, era taxată cu nota 7 la purtare deoarece dirigintele nu vroia nici în ruptul capului să-i motiveze absenţele. Şi la competiţiile oficiale care nu fac parte din programul şcolar şi la orele de educaţie fizică, profesorii ar trebui să dea dovadă de mai multă înţelegere deoarece fiecare copil este tentat să facă ceea ce îi place. Nu toţi pot fi ingineri, doctori, profesori. De ce atâta încrâncenare din partea unora, răspunsul l-am putut afla de la o profesoară respectabilă, mamă a trei copii frumoşi, sănătoşi, cu facultăţi terminate.

Dânsa a putut înţelege că fiecare copil trebuie ajutat în drumul pe care urmează să-l parcurgă în viaţă, fie el sportiv sau de altă natură. Cei care se împotrivesc acestor lucruri fireşti, este posibil să fi avut un complex de inferioritate când au fost şi ei elevi (erau graşi, bolnăvicioşi, invidioşi, răutăcioşi), aceste „bube” avându-le şi părinţii lor. Mişcarea sportivă pentru ei a fost o necunoscută, cartea în exces şi în special «toceala» era literă de lege.
Fără a generaliza, există şi profesori, gen domnul primar Săraru de la Şirineasa, care are doi copii minunaţi, ambii sportivi de performanţă în devenire. Dânsul a înţeles că activitatea sportivă poate fi nu numai o rampă de lansare pentru proprii săi copii, ci şi un argument în plus că discoteca şi banul pot fi înlocuite cu altceva. Altfel însă, sunt profesori care atunci când aud de fotbal gândul le fuge la cercei în ureche, băutură şi un vocabular ceva mai deplasat.
Ei bine, trebuie să ne schimbăm cu adevărat mentalitatea (doar asta le cerem şi elevilor), sportul face şi el parte din viaţa noastră. Sportivii înlocuiesc viaţa de noapte cu antrenamente şi cantonamente istovitoare. Să înţelegem o dată pentru totdeauna că o minte sănătoasă nu poate să existe decât într-un corp sănătos!
Dănuţ OMEAG

Înaintea ultimului nostru meci de Liga Campionilor, cel cu Gyor, mă simt cumva împăcat. Am bătut şi am fost egali cu echipe fără nume şi renume, demonstrând că „suntem în stare de asta”. Cu rusoaicele şi unguroaicele avusesem întotdeauna probleme, tocmai pentru că erau din zonă, tocmai pentru că de fiecare dată ne-am crezut mai ceva decât ele, fără să avem motive certe, altele decât nevoia noastră de a fi consideraţi (şi nu numai în handbal) măcar aici în zonă, primii. Dar cu Nurnberg…

Îmi pare rău că nu am picat în grupă cu Hypo, Zvezda, Slagelse, Viborg, căci acestea fac parte din categoria de lux în faţa cărora ne mobilizăm, ne ambiţionăm, ne dăm toată silinţa. Dar nimic nou, mulţi au gândit şi gândesc asemeni mie, ajutaţi şi de frecvenţa cu care se ,,repeta fenomenul”. Când cineva te învinge, te părăseşte, te umileşte, te scoate din circuit (adăugaţi ce verbe credeţi că se mai potrivesc) vrei măcar să ai satisfacţia că acela nu este un fitecine, un oarecare de trei parale. Măcar să ştii că reprezintă ceva, că e un învingător de profesie şi nu de circumstanţă.

Aşa suporţi mai uşor trădarea, abandonul, umilinţa decât de la un umil fără şanse, a cărei unica bucurie de a învinge ai fost tu. Mă trezesc acum ţinând pumnii nemţoaicelor, cum face orice tip care e în stare să-i dea pe şest o tavă cu jăratec gloabei care este gata să o calce în picioare, ca să se poată minţi că a strivit-o  un pur sânge de galop.
Teo Prisăcaru

Anii trec cu repeziciune, făcând să renască în noi speranţe şi dorinţe ascunse. Chimistul de odinioară a devenit Oltchimul de astăzi. Să porţi un astfel de nume este o povară grea iar jucătoarele care s-au perindat pe la Valcea au înţeles acest lucru. Amintesc doar câteva dintre acestea, cu rugămintea de a fi iertat de cele al căror nume nu l-am amintit, dar cu siguranţă iubitorii de handbal le cunosc şi le poartă în sufletul lor. Nume care înseamnă mult în handbalul vâlcean, românesc şi de ce nu mondial. Maria şi Edith Torok, Mariana Târcă, Valentina Cozma, Simona Gogârlă, Cristina Vărzăru, Carmen Amariei, etc. În viaţa fiecărui om, organizaţie sau echipă există la un moment dat o perioadă mai grea, o perioadă în care crezi că Dumnezeu şi-a întors faţa de la tine. Atunci observi că nimic nu-ţi mai iese, suporterii vociferează, sponsorii încep să schimbe trotuarul când te întâlnesc, prietenii abia te aşteaptă la colţ iar tu eşti undeva acolo jos cu lacrimi în ochi şi te întrebi „De ce?”.

Şi Oltchim a trecut prin astfel de momente, cu siguranţă, înţelegând că nu poate fi mereu campioana, dar niciodată nu a uitat să spere şi să creadă în steaua sa norocoasă. Astăzi sperăm să fie sărbătoare la Vâlcea. Şi cum ar putea fi altfel dacă Oltchimului îi merge bine?
Drumul spre Sala Sporturilor „Traian” va fi iar înţesat. Oameni de toate vârstele cu steaguri, tobe, trompete şi confeti vor merge să-şi susţină favoritele. Ca întotdeauna vor fi cel de-al optulea jucător. Cei mai în vârstă vor rememora momentele de glorie ale Chimistului, în timp ce alţii mai tineri vor trăi pentru prima dată astfel de momente.

Numărul de goluri nu va conta. Important este ca Nurnberg să plece lăsându-ne nouă speranţa că putem redeveni ceea ce am fost cândva.
Teo Prisacaru

Scrisoarea săptămânii

Iată că şi acele mici înţepături care apar în rândul antrenorilor, conducătorilor celor două cluburi puternice din judeţul Vâlcea, CSM şi Oltchim, aduc ceva constructiv, dacă nu neapărat în plan fotbalistic, în cel al schimbării mentalităţii, cu siguranţă. Clubul CSM a găsit de cuviinţă să lămurească pe toată lumea, într-un mod profesionist, că aici se munceşte, se obţin rezultate şi ceea ce este îmbucurător au cam dispărut acele influenţe din partea unor părinţi de a-şi impune copiii lipsiţi de talent în cadrul unei echipe. S-a tăiat în carne vie, poate ca niciodată, iar cei care nu aveau nimic în comun cu fotbalul au fost îndrumaţi să se ocupe de altceva.

Pe vremuri, numai regretatul antrenor emerit, Traian Popa, avea curajul să spună cu voce tare aceste lucruri. La meciurile şi antrenamentele dânsului, disciplina era literă de lege. De ce am făcut trimitere la aşa ceva? Am rămas uimit când un părinte care are copilul la un club cu tradiţie din ţară la nivelul copiilor şi juniorilor, mi-a povestit că antrenorul primeşte cu neruşinare atenţii din partea unor părinţi pentru a le facilita locul în echipă.
Noul val al antrenorilor din cadrul Clubului Sportiv Municipal a îndepărtat din start aceste obiceiuri mai vechi şi rezultatele nu au întârziat să apară. Copii la loturile naţionale, posibilitatea juniorilor A de a prinde un turneu final (mare grijă să nu cadă în acea euforie specifică vârstei lor) şi implicit de a forma doi, trei jucători pentru echipa mare. Antrenorii nu se mai trag de şireturi cu părinţii, atenţiile se opresc undeva la stadiul de intenţie. Locul în echipă trebuie să-l câştigi numai şi numai dacă ai valoare. Câştigând acest drept al antrenorilor de a sta cu fruntea sus în faţa părinţilor, se elimină orice fel de suspiciuni. Antrenorii care au rezultate, care formează copii de loturi naţionale, trebuie recompensaţi pe măsură pentru a exista o motivaţie în plus în munca destul de grea care o desfăşoară la nivelul copiilor şi juniorilor.
Dănuţ Omeag

• Scrisoarea săptămânii

Este bine ştiut că înainte de 1989, în afara serviciului de stat, plătit la fel de prost ca în zilele noastre, nu aveai voie să ai şi altă îndeletnicire. Era ca şi cum aduceai ofensă statului român, vezi doamne că nu te mulţumeai cu ceea ce îţi oferea. Raportându-ne la fotbal, observăm că mai toţi antrenorii noştri aleg să-şi desfăşoare activitatea la două echipe, incluzând aici şi eventualitatea în care lucrezi la copii şi juniori. Normal ar fi fost ca atunci când eşti angrenat la o echipă, fie ea de chiar de juniori, partea financiară să-ţi ofere liniştea de care ai nevoie. Nu se întâmplă acest lucru şi alegi soluţia de compromis, care de cele mai multe ori se lasă cu urmări (lipsa rezultatelor – demisia). Cu riscul de a greşi, eu zic că indiferent de ambiţia şi motivaţia care o ai, nu poţi să le faci pe toate la un nivel ridicat.

Deja la grupele de copii şi juniori părinţii au devenit foarte pretenţioşi şi curioşi să vadă dacă antrenorii chiar doresc cu adevărat să formeze sportivi de performanţă. Există riscul ca timpul lor să fie folosit disproporţionat, atenţia lor fiind îndreptată către sectorul din care vin bani mai mulţi.
Echipele serioase din Liga a IV-a au început să beneficieze de sprijinul unor antrenori bine pregătiţi, cu licenţe şi acest lucru nu face altceva decât să ridice din punct de vedere calitativ campionatul. Indicaţiile tactice de tot râsul vor mai dispărea, se vor confrunta o serie de antrenori care şi pe teren au dovedit că sunt oameni serioşi. Rămâne de văzut dacă la final vom avea, într-adevăr, o câştigătoare meritorie, un campionat corect şi încă o echipă promovată într-un eşalon superior – adevăratul barometru al campionatului. Deci pe de-o parte vom câştiga la nivelul Ligii a IV-a mai multă competenţă din partea antrenorilor, dar le-ar prinde bine şi aceste vorbe de duh: „Ori în căruţă, ori în teleguţă!”
Dănuţ OMEAG

Scrisoarea săptămânii

La prima vedere, organizarea unei competiţii la nivelul copiilor şi juniorilor pare uşor de realizat, dar nu este chiar aşa, mai ales când sprijinul nu vine din prea multe părţi. La Băile Govora însă deja a devenit un obicei ca odată cu tradiţionala manifestare „Florile Govorei” să se organizeze un astfel de turneu de fotbal cu participarea unor echipe bune de juniori din Vâlcea, dar şi din afara judeţului. Dincolo de întrecerea sportivă, sarea şi piperul au fost aduse însă de o persoană care nu are nici o legătură cu fotbalul govorean. Astfel, replicile destul de tăioase ale antrenorului din Curtea de Argeş la festivitatea de premiere, când în faţa tuturor a ţinut să-l atenţioneze pe primarul localităţii cu privire la starea jalnică în care se află baza sportivă (mingile fiind recuperate cu greu din urzicile existente pe marginea terenului), au avut într-adevăr darul de a pune degetul pe rană.

Dacă la capitolul bani putem spune că preşedintele clubului FC Govora a primit sprijin, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în ceea ce priveşte pregătirea bazei sportive. Doar un singur domn – a cărui identitate merită să o facem cunoscută (Radu Daniel) – a găsit de cuviinţă să plătească din propriul buzunar un om pentru a curăţa tribuna de buruieni, a chemat un instalator pentru a avea apă la grupurile sanitare, a făcut curăţenie în cabine, a reparat una din maşinile de tuns iarba. Ei bine, acest DOMN nu face parte din structurile de conducere ale echipei FC Govora, nu este consilier al primăriei, nu are nevoie de nici un capital politic pentru eventualele alegeri, iar atunci stăm şi ne întrebăm: „Poate fi un exemplu pentru consilierii primăriei?”.
Cu toate acestea, apa trece, leafa merge, iar situaţia de criză, la Băile Govora, durează nu de un an sau doi, ci de vreo două mandate în care găsim consilierii aproape în aceeaşi formulă. Şi nu ne este deloc atât de greu să-i şi încadrăm în diferite categorii:
a) boşorogii, care prin funcţiile pe care le au aduc un capital politic substanţial la alegeri, nu au practicat şi nu le place sportul, nu îi interesează nici măcar întreţinerea bazei sportive
b) cei de vârsta a doua, care sunt buni la ridicat mâinile în caz de voturi şi – vorba fostului jucător Marius Lăcătuş de la Steaua – se pare că au acest tic de mici, când le curgea sânge din nas, aşteaptă cu nerăbdare astfel de manifestări culturale pentru a ieşi cu nevestele la doi mici şi o bere. Nu au personalitate, răspund cuviincios la şedinţe, nu contrazic şi nu refuză niciodată îndemnizaţia de la primărie
c) şi ultima categorie, cei mai periculoşi, care nu sunt înregimentaţi politic, nu sunt angajaţi ai primăriei, dar răspund prompt ca nişte căţeluşi dresaţi când este vorba de „stupul cu miere”. Aceştia se găsesc pretutindeni, nu numai la Băile Govora.
Tocmai de aceea, ne bucură odată în plus faptul că, aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori, staţiunea Băile Govora este „salvată” de frumoasa bază sportivă Aditen. Chiar domnul Cristian Tudor Popescu (de la ziarul „Gândul”), care a câştigat competiţia de tenis la categoria peste 50 de ani, a ţinut să remarce condiţiile puse la dispoziţie de organizator (Adi Ionescu), care sunt dintre cele mai bune din ţară. De asemenea, tot reputatul jurnalist nu a uitat să aprecieze şi potenţialul turistic extraordinar de care dispune judeţul Vâlcea, iar la acest capitol, desigur că localitatea Băile Govora deţine un loc de frunte.
P.S.: Apropo de ultimele „evenimente” din fotbalul judeţean. Chiar aşa, oameni buni, numai domnul Câlea mai lipsea la şedinţele Adunării Generale organizate de AJF Vâlcea! cu al său limbaj de lemn şi de prost gust! Îmi amintesc că tot la o asemenea şedinţă, domnul Dumitru Buşe (preşedintele Consiliul Judeţean) promitea unui delegat de echipă că se va implica în redresarea fotbalului govorean. Un singur om l-a crezut şi chiar s-a oferit (cu toate că nu-l rugase nimeni) să ajute fotbalul govorean – Dumitru Cumpănaşu. La vremea respectivă l-am atenţionat pe domnul Cumpănaşu că visează frumos şi chiar a fost puţin deranjat că nu pot să cred în minuni. Timpul mi-a dat dreptate.
Dănuţ OMEAG

Nu ştiu ce anume i-a determinat pe cei de la CSM ca la meciul amical disputat cu FC Oltchim miercuri, 11 iulie şi încheiat cu victoria „municipalilor” (1-0) să folosească, cu succes, zic eu, doi juniori de mare perspectivă de 15 şi 16 ani: portarii Alin Bucuroiu şi Radu Chiriţă. Dacă domnul Bondrea a stat la originea acestei iniţiative, atunci putem spune că în sfârşit la Vâlcea lucrurile încep să se îndrepte spre făgaşul normal. Că mai sunt anumite probleme legate de omogenizare, închegarea anumitor  relaţii de joc între jucătorii noi veniţi, asta este altă problemă, dar faptul că în sfârşit relaţiile dintre aceste două cluburi au devenit mai mult decât cordiale este foarte bine şi putem spune că Oltchim ar putea fi ajutată şi cu câţiva jucători care nu intră în vederile antrenorului Bondrea.
M-a supărat însă că la finalul meciul a avut loc un schimb dur de replici între asistentul Florin Păunescu şi antrenorii clubului Oltchim, Gaiţă şi Lazăr. Cu toate că arbitrul trebuie să fie total detaşat de ceea ce se întâmplă pe margine sau în tribune, a găsit de cuviinţă să intre în dialog cu tehnicienii vâlceni şi să lase meciul pe plan secund meciul. Antrenorul Gaiţă chiar a intervenit pentru întreruperea jocului din cauza arbitrului care nu mai contenea să dea replici dintre cele mai haioase, chiar dacă conflictul degenerase din cauza ambelor părţi. Chiar şi la un meci amical trebuia să aducă la cunoştinţă centralului (Teo Crăciunescu) că are probleme cu una din băncile de rezerve. Să nu se înţeleagă că iau partea vreuneia din părţi, dar bănuiesc că arbitrul Păunescu tinde să ajungă undeva sus în arbitraj şi de aceea orice meci trebuie tratat cu responsabilitate. Am spus detaşat dar nu şi iresponsabil.
P.S. Am citit deseori în presă că jucătorii formaţi şi îndrumaţi la vremea junioratului de antrenorii care au avut şi rol de părinte acum nici măcar nu mai sunt salutaţi de aceştia. Deci mare atenţie juniori! Primul antrenor care ţi-a îndrumat paşii şi te-a învăţat ABC-ul fotbalului trebuie respectat şi dacă se poate apelaţi la el pentru sfaturi ori de câte ori simţi nevoia. Întotdeauna el îţi va răspunde cu sinceritate şi indiferent că paşii te vor duce la un club cu pretenţii mai mari. Un simplu telefon îl face oricând mai fericit pe fostul tău profesor. Salutul, se încadrează în cei şapte ani de acasă.
Dănuţ OMEAG

Vâlcea nu se poate plânge că nu are antrenori buni la nivelul copiilor şi juniorilor. Am stat de vorbă cu majoritatea şi pot spune că toţi urmăresc să atingă maximul, să formeze şi să promoveze la sfârşitul unui ciclu cel puţin 1-2 jucători. Problema cea mare intervine atunci când în procesul de pregătire intervin anumiţi factori externi care nu mai ţin de antrenor: familia, anturajul, personalitatea şi tăria acestor micuţi fotbalişti de a trece peste acea perioadă critică a vârstei de 14-17 ani.
Orgoliile între antrenorii vâlceni sunt mari şi este un lucru bun. Cei care au fost obişnuiţi să stea în umbră şi să producă an de an rezultate şi jucători valoroşi sunt deseori ignoraţi atunci când în structurile unui club se discută posturile de antrenori.

Atunci intervin relaţiile, angajarea se face în urma unei înţelegeri tactice, că nu ai voie să mişti în front atunci când lucrurile nu merg aşa de bine. Personalitatea ta este călcată în picioare şi toată viaţa vei duce această povară în cârcă. Cu toate că pregătirea îţi permite să ai şi tu un punct de vedere, aceasta este anulată de faptul că ai fost ajutat să ai un post din care să îţi câştigi existenţa, că de procopsit la acest nivel nu poate fi vorba.
Unul dintre antrenorii care muncesc cu plăcere este şi Dan Zguroiu. Omul şi-a văzut întotdeauna de drumul său, nu jigneşte, nu bârfeşte şi cu puţin (din punct de vedere financiar) a realizat lucruri frumoase. Nu iese în presă să-şi prezinte jucătorii, nu este invitat la emisiuni sportive (oare de ce?) şi totuşi nu se supără. Are jucători la echipe bune din ţară pe care cluburile noastre vâlcene nu au dat doi bani. Ilie Bogdan Vătăjelu (născut în 1993), Mihail Gabriel Popa (1993), Adrian Codin (1992) şi Gabriel Alexe (1992), care vor evolua din sezonul viitor la Steaua Bucureşti (grupele de juniori). Ultimii doi au şi participat deja cu Steaua Bucureşti la puternicul turneu din Suedia – Gothia Cup, al cărui scop este de a dezvolta conceptul de creare a unor locuri de întâlnire pentru tinerii din întreaga lume. Cum se face că scăpăm din mâini, an de an, aceşti copii talentaţi, numai Dumnezeu ştie!
Vom pune mereu această placă învechită că aceste cluburi au o putere financiară mai mare, dar nu ne gândim că pe viitor vom avea mari probleme şi va trebui să facem eforturi financiare pentru a-i recupera. Bunăstarea materială a cluburilor va veni atunci când conducătorii nu vor mai gândi cu picioarele, ci cu capul. Se pare că fără intervenţia omului care bagă bani în fotbal (Mircia Gutău) nu facem nimic. La o porţie de ciorbă hai să mai adăugăm încă două sau trei, iar o cameră din cantonamentul echipei mari să fie rezervată juniorilor talentaţi, care de cele mai multe ori fac naveta de la zeci de kilometri. Numai aşa putem face performanţă, dacă luăm în calcul şi aceste aspecte minore – zic unii fără discernământ.
Dănuţ OMEAG

Cred că niciodată nu ne vom debarasa de prostul obicei ca atunci când echipele de fotbal pleacă în cantonamente, în delegaţia respectivă, să nu se strecoare şi câteva persoane care nu au nimic comun cu sportul. În loc să facem „culoar” pentru încă 2-3 juniori, să crească şi aceştia pe lângă echipa de seniori, să participe la antrenamente şi meciuri amicale, luăm acest „balast”. În plus, într-o asemenea delegaţie nu are loc nici măcar un reprezentant al presei, care ar trebui obligatoriu să fie prezent, să reliefeze toate aspectele din cantonamentul respectiv. Şi-atunci de ne mai mirăm că oficialii echipelor se supără pentru că nu se prezintă situaţia reală? Dacă înainte de 1989 în delegaţia respectivă se strecura activistul de partid cu soţia, copiii şi căţelul, astăzi rubedeniile sunt prezente pe scaunele din faţă ale autocarului, admiră peisajul şi, eventual, la locul destinaţiei, se ocupă de îmbunătăţirea garderobei personale.

Dacă am fi mai atenţi la aceste mici detalii, cu ochii pe aceşti indivizi care nu caută decât confortul personal, în autocarul echipelor s-ar regăsi şi 1-2 juniori reprezentativi, cu rezultate bune în cadrul clubului.
Amintesc aici un fapt deosebit de important: deja, marile cluburi încep să integreze juniorii în procesul de pregătire al echipelor mari. Poate tocmai de aceea, este posibil să avem în curând surpriza ca majoritatea tinerelor noastre talente să se orienteze spre alte cluburi din ţară care îi doresc şi care le apreciază eforturile de a deveni fotbalişti de performanţă. În aceste condiţii, este clar că nu trebuie să rămânem indiferenţi când observăm câţi juniori talentaţi avem, dar de fapt preferăm să aducem în continuare alţii din alte părţi, cu costuri suplimentare (cazare, masă), pe pile sau alte interese.
Procesul de selecţie încă a rămas la stadiul de „sarsana”, de diferite atenţii, iar juniorii noştri talentaţi sunt ademeniţi de alte cluburi. Exemple avem destule, iar dacă vom continua în acest ritm, riscăm ca peste ceva timp să umblăm să cumpărăm mereu talentaţi juniori vâlceni (gen Lungan, Deaconescu, Bucuroiu) plecaţi pe alte meleaguri, la alte cluburi. Şi, culmea, pe aceştia, nu reuşim să-i aducem înapoi decât pe bani mulţi. În loc să fie invers!
Vrem ca un prim pas spre o normalizare în acest sens să-l avem din partea cluburilor vâlcene CSM şi FC Oltchim. Conducătorii actuali să pună odată piciorul în prag şi să spună STOP migraţiei de jucători valoroşi, STOP trepăduşilor aciuiţi pe lângă cluburi şi a plimbăreţilor fără legătură cu sportul. Să dăm aripi tinerilor dornici de performanţă.
Dănuţ OMEAG

Cred că cei mai mulţi dintre cei care-au citit ziarul „Arena Vâlceană” din data de 5 iunie 2007 au făcut burtă de râs pentru felul în care a fost reliefată ultima etapă a Ligii a IV-a, dar şi finalul sezonului. Meciuri terminate cu 3-0 din cauza neprezentărilor, „negocieri” ale echipelor aflate în zona retrogradării chiar sub privirile „marilor” observatori prezenţi la meci şi multe alte momente comice, hazlii, în desfăşurarea partidelor (un portar care-şi bagă mingea în propria poartă, jucători care au greşit sensul de mers şi s-au uitat staţionaţi undeva pe la mijlocul terenului, la trecerea timpului, etc). Ori în aceste condiţii, este clar că şi clasamentul final este unul mincinos şi sigur că asta înseamnă că ne facem singuri rău.

Dacă până mai ieri gândeam că e benefic ca observatorii să fie racolaţi din rândul foştilor arbitrii sau jucători (să fie oameni oneşti, de bun simţ, incoruptibili!), astăzi spun cu cea mai mare responsabilitate că mulţi dintre ei s-au făcut de râs. Nu aş vrea să generalizez (vezi oameni serioşi, gen Gheorghe Olaru, care merită tot respectul, dar şi alţii), însă majoritatea sunt de condamnat că nu au luat atitudine şi nu au consemnat aceste aranjamente. Şi nu doar observatorii trebuie condamnaţi! Unii preşedinţi de cluburi sau delegaţi, care au pretenţia să se scrie numai frumos de ei, dacă s-ar putea să fie în centrul atenţiei de fiecare dată când se aminteşte de echipa lor, au intrat de asemenea până la gât în mocirlă. Dar ce rost mai are să mai discutăm acum despre acei oameni care zilnic strigă „HOŢII!”, când de fapt chiar aceştia fură?
De când urmăresc acest fenomen numit fotbal nu am întâlnit atâta înverşunare şi prostie în a te menţine într-o Ligă a IV-a falimentară, cu echipe datornice, cu baze sportive necorespunzătoare, şamd. Nu dau verdicte, nu sunt eu „ochiul critic” al fotbalului, dar de data asta ne-am făcut de râsul curcilor cu această competiţie. Cine este de vină? În primul rând cei care tolerează aceste măgării, ce tind să devină un fel de drog al fotbalului. Şi să nu se mai mire nimeni de ce ne pleacă juniorii spre alte zări, de ce îi părinţii îndrumă pe copiii lor spre alte ramuri sportive?
Din păcate, deşi mass-media vâlceană a punctat din timp faptul că la unele meciuri au fost rezultate dubioase nu s-au luat nici un fel de măsuri. Repercusiunile s-au văzut şi se văd printr-o prezenţă la fel de slabă din punct de vedere numeric a echipelor de fotbal din Vâlcea în Liga a III-a. Şi nu greşim cu nimic când spunem că acela este într-adevăr barometrul real al valorii campionatului din Vâlcea.
Dănuţ OMEAG