Scrisoarea săptămânii

Regretatul antrenor emerit Traian Popa spunea de fiecare dată că „unde există multă muncă şi multă pricepere nu se poate să nu apară şi rezultate”. Unele de excepţie, bineînţeles. „Ce este mai plăcut în fotbal ca antrenor decât să vezi jucătorul crescut de tine cum îi cântă imnul patriei?”, completa nea Traian. Şi, slavă Domnului, au fost destul de mulţi care au trecut prin mâna dânsului. Ceea ce vreau să scot în evidenţă este faptul că de cele mai multe ori beneficiarii – din punct de vedere material – nu sunt antrenorii de copii şi juniori, ci conducătorii echipelor ori impresarii care nu au mamă, nu au tată când este vorba de bani.

Iată că prin muncă, un tânăr vâlcean, Alin Bucuroiu, a ajuns la naţionala de tineret. Stau şi mă întreb, oare câţi bani a primit Gicu Deaconescu pentru faptul că a trecut prin mâinile lui acest copil? Se pare că la clubul CSM Rm. Vâlcea lucrurile tind să o ia pe un făgaş normal. În vederile actualilor antrenori de la CSM se află 3-4 jucători de perspectivă. Deocamdată doi au şi confirmat şi se poate conta pe ei şi din campionatul viitor. Trebuiau să vină doi antrenori vâlceni la cârma echipei ca să ne dăm seama că şi în curtea noastră există copii talentaţi. Cel care a contribuit la formarea acestor copii – Viorel Ciofâcă – era foarte fericit că s-ar putea să fie recompensat pentru acest lucru şi sincer vorbind ar fi un început şi un lucru extraordinar ca actualii conducători să pună în aplicare acest fapt. La centrul de copii şi juniori al clubului vâlcean se munceşte bine şi o motivaţie financiară ar crea un impuls extraordinar în rândul acestora. Vor fi ambiţionaţi să muncească în continuare cu plăcere, vor umbla să găsească talente prin judeţ ştiind că în sfârşit munca lor va fi apreciată.
„Trebuie luate în consideraţie nu numai performanţele sportivului exprimate serios în secunde, centimetri, goluri, note sau puncte, ci şi lumea interioară, sufletească a sportivului care şi ea influenţează într-un fel sau altul rezultatele întrecerii din arenă”, spunea acelaşi neobosit Traian Popa. Aceste cuvinte le atribui şi antrenorului Viorel Ciofîcă (şi el ştie de ce!) care asemeni antrenorului Traian Popa nu umblă îmbrăcat în haine de firmă, nu are maşină la scară, dar îşi face treaba cum trebuie. Mai avem nevoie şi de aceşti „nebuni” ai fotbalului de astăzi, iar antrenorul emerit Traian Popa să stea liniştit acolo unde este deoarece clubul CSM a reuşit să îngenuncheze la grupele de juniori mai mereu cele mai puternice centre: Craiova şi Piteşti.
Dănuţ OMEAG

Scrisoarea săptămânii

Când te uiţi la linia de clasament a echipei FC Govora zici că jucătorii nu participă la un campionat de fotbal, ci mai degrabă la unul de handbal. Omul care a jucat şi condus clubul de fotbal Sănătatea Govora timp de 30 de ani, Rică Rădescu, ţinea să ne aducă aminte că de multe ori echipa din Govora arbitra prin jocul rezultatelor supremaţia la nivelul Ligii a IV-a. Ca să ajungi ca o echipă gen Energia Malaia (care de altfel are o conducere competentă şi un antrenor bun) să-ţi dea 14 goluri trebuie să-ţi pui un semn de întrebare (?). De găsit vinovaţi este uşor, însă trebuie să amintim totuşi faptul că această asociaţie sportivă FC Govora a fost constituită din 3 persoane: Marius Chelcea, Mihai Ciobanu şi Gabriel Bâzâc. Clubul FC Govora aparţine acestor trei persoane.

Că s-a ajuns în situaţia în care doi dintre ei ar fi fost uşor îndepărtaţi din cadrul clubului, că au renunţat de bună voie, asta numai ei pot să dea răspunsul corect. Ceea ce pot să evidenţiez este că Marius Chelcea aducea acea stabilitate financiară la nivelul clubului (ghete, echipament, jucători plătiţi de el), iar Gabriel Bâzâc, cu toate că era uneori mai pătimaş, venea cu acel plus de ambiţie în abordarea meciurilor.
O să fiu acuzat că este uşor de vorbit din afară, dar clubul acesta avea un blazon de respectat. Nu este posibil ca celelalte echipe să te ia în băşcălie, prin rezultate de 14-0, 9-1, etc. Dacă se retrogradează, Govora va intra într-un con de umbră, fără şanse de revenire. Soluţii s-au găsit întotdeauna prin aducerea altor echipe, dar fără un plus, măcar de ambiţie. Preşedintele clubului Mihai Ciobanu trebuia să înţeleagă că într-un campionat măcinat de aranjamente şi arbitraje controversate este greu să răzbeşti de unul singur abordând o poziţie de zmeu (preşedinte, delegat şi antrenor). Măcar din aceste rânduri să se tragă învăţăminte şi nu să găsim un motiv în plus de a pune sare pe rana deja deschisă.
P.S. Nu pot să nu remarc în acest final de sezon că tot mai mulţi arbitri au intrat într-o adevărată conspiraţie. Implicarea acestora în jocul rezultatelor se face începând de la tuşieri. Nulităţi care pentru sume derizorii s-au băgat în această „cloacă”. În plus, s-a ajuns la debandadă în toată regula, cu neprezentări la meciuri sau prin prezenţa unor echipe la teren într-un efectiv incomplet. Se apropie de final aşadar un campionat de tot râsul, sub oblăduirea unei conduceri a AJF-ului lipsită de credibilitate!
 Dănuţ OMEAG

Scrisoarea săptămânii

Este de apreciat curajul şefului Centrului de Copii şi Juniori al Clubului Sportiv Municipal, Gabriel Mangalagiu, ca la meciul de fotbal din Liga a IV-a cu Alma Lex Drăgăşani să introducă în teren mai mulţi jucători născuţi în anul 1993, care activează la echipa de juniori-republicani B. Fără îndoială, toate aceste meciuri desfăşurate în condiţii mai grele (terenuri proaste, un joc mai bărbătesc, diferenţa de vârstă ca de la tată-fiu)au făcut ca atât republicanii A, cât şi B, să câştige experienţă, să practice un fotbal mai în forţă, iar rezultatele nu au întârziat să apară. De asemenea, cantonamentul centralizat de la baza sportivă a CSM-ului a cântărit şi el foarte mult, jucătorii fiind foarte bine pregătiţi din punct de vedere fizic şi psihic.

Cine a jucat fotbal poate să confirme că la nivelul juniorilor-republicani cluburile din Piteşti şi Craiova au fost întotdeauna greu de învins şi au acces mai mereu la turneele finale ale Campionatului Naţional. Pe lângă cele enumerate mai sus am fost curios să văd (la faţa locului, cum se spune) şi atmosfera de la republicani, înaintea unor meciuri importante, cum a fost cel de săptămâna trecută, cu FC Argeş. Meciul juniorilor-republicani A era foarte important, ţinând cont că argeşenii trebuiau să câştige neapărat. De aceea, au apelat şi la ajutorul a 3-4 jucători de la echipa din Liga Secundă. Pe o ploaie mocănească, un teren mocirlos, cu un arbitraj destul de controversat, vâlcenii au reuşit să termine totuşi la egalitate (1-1), netezindu-şi drumul către turneul final.
Vă spun sincer, în atingerea acestei performanţe a contat foarte mult şi acea atmosferă excelentă care există înaintea şi după meciuri, asigurată de tehnicienii Ciofâcă, Mangalagiu, Bora şi nu în ultimul rând de Mircea Poenaru, o prezentă constantă la meciuri. Este esenţial ca în jurul echipei să fie o atmosferă plăcută, profesionistă şi de respect.
Există în Zăvoi o generaţie cu jucători destul de buni, care trebuie să profite din plin de talentul lor, să aibă continuitate, ţinând cont că şi la anul vor juca împreună şi – de ce nu? – să iasă chiar victorioşi la turneul final. De aceea, este foarte important ca anul acesta să venim cu propunerea ca turneul final să se desfăşoare la Rm. Vâlcea. Sunt sigur că primarul Mircia Gutău nu ar zice nu unei asemenea propuneri. În acest sens, domnul Gheorghe Bucuroiu, preşedintele clubului Hidroelectra, prezent la mai toate meciurile de copii şi juniori, fie că au fost ale Oltchim-ului sau ale CSM-ului, a ţinut să precizeze că, în eventualitatea în care conducătorii vâlceni vin cu o asemenea propunere, ar fi dispus să pună la dispoziţie baza sportivă. Cu două baze sportive de asemenea calibru în Rm. Vâlcea putem rivaliza cu oricine pentru organizarea turneului final.
Altfel, nu este de neglijat nici parcursul excelent al juniorilor B în returul campionatului (parcă s-au molipsit de la cei mari), când au contabilizat trei victorii şi un egal (ultimul tot la Piteşti) şi cu puţin noroc pot şi ei să termine între primele trei clasate. Probabil că dacă turul campionatului era gestionat mai bine puteam vorbi la superlativ de ambele grupe de juniori-republicani din Zăvoi. Altfel însă nu ne rămâne decât ca la anul primele locuri atât la A, cât şi la B, să fie ocupate de grupările din Vâlcea.
P.S.: Din discuţiile purtate cu diverşi antrenori de copii şi juniori, am putut să constat un lucru. Toţi aceştia au ţinut să remarce modul în care ziarul ARENA mediatizează performanţele micuţilor fotbalişti. Dacă până acum vedeam că spaţiile destinate unor competiţii sportive erau ocupate de meciuri jucate la nivelul seniorilor, iată că ziarul ARENA îşi îndreaptă atenţia tot mai mult către acest sector juvenil. Ce impact poate avea acest lucru? Răspunsul e simplu: un număr tot mai mare de copii care vor veni pe stadioane pentru a practica fotbalul.
Dănuţ OMEAG

Scrisoarea săptămânii

Este de-a dreptul alarmant cum unii profesori nu vor să înţeleagă că şi lecţia de Educaţie Fizică face parte din programa şcolară. Zilele trecute, vedeam la televizor cum o elevă, campioană naţională la box, era taxată cu nota 7 la purtare deoarece dirigintele nu vroia nici în ruptul capului să-i motiveze absenţele. Şi la competiţiile oficiale care nu fac parte din programul şcolar şi la orele de educaţie fizică, profesorii ar trebui să dea dovadă de mai multă înţelegere deoarece fiecare copil este tentat să facă ceea ce îi place. Nu toţi pot fi ingineri, doctori, profesori. De ce atâta încrâncenare din partea unora, răspunsul l-am putut afla de la o profesoară respectabilă, mamă a trei copii frumoşi, sănătoşi, cu facultăţi terminate.

Dânsa a putut înţelege că fiecare copil trebuie ajutat în drumul pe care urmează să-l parcurgă în viaţă, fie el sportiv sau de altă natură. Cei care se împotrivesc acestor lucruri fireşti, este posibil să fi avut un complex de inferioritate când au fost şi ei elevi (erau graşi, bolnăvicioşi, invidioşi, răutăcioşi), aceste „bube” avându-le şi părinţii lor. Mişcarea sportivă pentru ei a fost o necunoscută, cartea în exces şi în special «toceala» era literă de lege.
Fără a generaliza, există şi profesori, gen domnul primar Săraru de la Şirineasa, care are doi copii minunaţi, ambii sportivi de performanţă în devenire. Dânsul a înţeles că activitatea sportivă poate fi nu numai o rampă de lansare pentru proprii săi copii, ci şi un argument în plus că discoteca şi banul pot fi înlocuite cu altceva. Altfel însă, sunt profesori care atunci când aud de fotbal gândul le fuge la cercei în ureche, băutură şi un vocabular ceva mai deplasat.
Ei bine, trebuie să ne schimbăm cu adevărat mentalitatea (doar asta le cerem şi elevilor), sportul face şi el parte din viaţa noastră. Sportivii înlocuiesc viaţa de noapte cu antrenamente şi cantonamente istovitoare. Să înţelegem o dată pentru totdeauna că o minte sănătoasă nu poate să existe decât într-un corp sănătos!
Dănuţ OMEAG

Înaintea ultimului nostru meci de Liga Campionilor, cel cu Gyor, mă simt cumva împăcat. Am bătut şi am fost egali cu echipe fără nume şi renume, demonstrând că „suntem în stare de asta”. Cu rusoaicele şi unguroaicele avusesem întotdeauna probleme, tocmai pentru că erau din zonă, tocmai pentru că de fiecare dată ne-am crezut mai ceva decât ele, fără să avem motive certe, altele decât nevoia noastră de a fi consideraţi (şi nu numai în handbal) măcar aici în zonă, primii. Dar cu Nurnberg…

Îmi pare rău că nu am picat în grupă cu Hypo, Zvezda, Slagelse, Viborg, căci acestea fac parte din categoria de lux în faţa cărora ne mobilizăm, ne ambiţionăm, ne dăm toată silinţa. Dar nimic nou, mulţi au gândit şi gândesc asemeni mie, ajutaţi şi de frecvenţa cu care se ,,repeta fenomenul”. Când cineva te învinge, te părăseşte, te umileşte, te scoate din circuit (adăugaţi ce verbe credeţi că se mai potrivesc) vrei măcar să ai satisfacţia că acela nu este un fitecine, un oarecare de trei parale. Măcar să ştii că reprezintă ceva, că e un învingător de profesie şi nu de circumstanţă.

Aşa suporţi mai uşor trădarea, abandonul, umilinţa decât de la un umil fără şanse, a cărei unica bucurie de a învinge ai fost tu. Mă trezesc acum ţinând pumnii nemţoaicelor, cum face orice tip care e în stare să-i dea pe şest o tavă cu jăratec gloabei care este gata să o calce în picioare, ca să se poată minţi că a strivit-o  un pur sânge de galop.
Teo Prisăcaru

Anii trec cu repeziciune, făcând să renască în noi speranţe şi dorinţe ascunse. Chimistul de odinioară a devenit Oltchimul de astăzi. Să porţi un astfel de nume este o povară grea iar jucătoarele care s-au perindat pe la Valcea au înţeles acest lucru. Amintesc doar câteva dintre acestea, cu rugămintea de a fi iertat de cele al căror nume nu l-am amintit, dar cu siguranţă iubitorii de handbal le cunosc şi le poartă în sufletul lor. Nume care înseamnă mult în handbalul vâlcean, românesc şi de ce nu mondial. Maria şi Edith Torok, Mariana Târcă, Valentina Cozma, Simona Gogârlă, Cristina Vărzăru, Carmen Amariei, etc. În viaţa fiecărui om, organizaţie sau echipă există la un moment dat o perioadă mai grea, o perioadă în care crezi că Dumnezeu şi-a întors faţa de la tine. Atunci observi că nimic nu-ţi mai iese, suporterii vociferează, sponsorii încep să schimbe trotuarul când te întâlnesc, prietenii abia te aşteaptă la colţ iar tu eşti undeva acolo jos cu lacrimi în ochi şi te întrebi „De ce?”.

Şi Oltchim a trecut prin astfel de momente, cu siguranţă, înţelegând că nu poate fi mereu campioana, dar niciodată nu a uitat să spere şi să creadă în steaua sa norocoasă. Astăzi sperăm să fie sărbătoare la Vâlcea. Şi cum ar putea fi altfel dacă Oltchimului îi merge bine?
Drumul spre Sala Sporturilor „Traian” va fi iar înţesat. Oameni de toate vârstele cu steaguri, tobe, trompete şi confeti vor merge să-şi susţină favoritele. Ca întotdeauna vor fi cel de-al optulea jucător. Cei mai în vârstă vor rememora momentele de glorie ale Chimistului, în timp ce alţii mai tineri vor trăi pentru prima dată astfel de momente.

Numărul de goluri nu va conta. Important este ca Nurnberg să plece lăsându-ne nouă speranţa că putem redeveni ceea ce am fost cândva.
Teo Prisacaru

Scrisoarea săptămânii

Iată că şi acele mici înţepături care apar în rândul antrenorilor, conducătorilor celor două cluburi puternice din judeţul Vâlcea, CSM şi Oltchim, aduc ceva constructiv, dacă nu neapărat în plan fotbalistic, în cel al schimbării mentalităţii, cu siguranţă. Clubul CSM a găsit de cuviinţă să lămurească pe toată lumea, într-un mod profesionist, că aici se munceşte, se obţin rezultate şi ceea ce este îmbucurător au cam dispărut acele influenţe din partea unor părinţi de a-şi impune copiii lipsiţi de talent în cadrul unei echipe. S-a tăiat în carne vie, poate ca niciodată, iar cei care nu aveau nimic în comun cu fotbalul au fost îndrumaţi să se ocupe de altceva.

Pe vremuri, numai regretatul antrenor emerit, Traian Popa, avea curajul să spună cu voce tare aceste lucruri. La meciurile şi antrenamentele dânsului, disciplina era literă de lege. De ce am făcut trimitere la aşa ceva? Am rămas uimit când un părinte care are copilul la un club cu tradiţie din ţară la nivelul copiilor şi juniorilor, mi-a povestit că antrenorul primeşte cu neruşinare atenţii din partea unor părinţi pentru a le facilita locul în echipă.
Noul val al antrenorilor din cadrul Clubului Sportiv Municipal a îndepărtat din start aceste obiceiuri mai vechi şi rezultatele nu au întârziat să apară. Copii la loturile naţionale, posibilitatea juniorilor A de a prinde un turneu final (mare grijă să nu cadă în acea euforie specifică vârstei lor) şi implicit de a forma doi, trei jucători pentru echipa mare. Antrenorii nu se mai trag de şireturi cu părinţii, atenţiile se opresc undeva la stadiul de intenţie. Locul în echipă trebuie să-l câştigi numai şi numai dacă ai valoare. Câştigând acest drept al antrenorilor de a sta cu fruntea sus în faţa părinţilor, se elimină orice fel de suspiciuni. Antrenorii care au rezultate, care formează copii de loturi naţionale, trebuie recompensaţi pe măsură pentru a exista o motivaţie în plus în munca destul de grea care o desfăşoară la nivelul copiilor şi juniorilor.
Dănuţ Omeag

• Scrisoarea săptămânii

Este bine ştiut că înainte de 1989, în afara serviciului de stat, plătit la fel de prost ca în zilele noastre, nu aveai voie să ai şi altă îndeletnicire. Era ca şi cum aduceai ofensă statului român, vezi doamne că nu te mulţumeai cu ceea ce îţi oferea. Raportându-ne la fotbal, observăm că mai toţi antrenorii noştri aleg să-şi desfăşoare activitatea la două echipe, incluzând aici şi eventualitatea în care lucrezi la copii şi juniori. Normal ar fi fost ca atunci când eşti angrenat la o echipă, fie ea de chiar de juniori, partea financiară să-ţi ofere liniştea de care ai nevoie. Nu se întâmplă acest lucru şi alegi soluţia de compromis, care de cele mai multe ori se lasă cu urmări (lipsa rezultatelor – demisia). Cu riscul de a greşi, eu zic că indiferent de ambiţia şi motivaţia care o ai, nu poţi să le faci pe toate la un nivel ridicat.

Deja la grupele de copii şi juniori părinţii au devenit foarte pretenţioşi şi curioşi să vadă dacă antrenorii chiar doresc cu adevărat să formeze sportivi de performanţă. Există riscul ca timpul lor să fie folosit disproporţionat, atenţia lor fiind îndreptată către sectorul din care vin bani mai mulţi.
Echipele serioase din Liga a IV-a au început să beneficieze de sprijinul unor antrenori bine pregătiţi, cu licenţe şi acest lucru nu face altceva decât să ridice din punct de vedere calitativ campionatul. Indicaţiile tactice de tot râsul vor mai dispărea, se vor confrunta o serie de antrenori care şi pe teren au dovedit că sunt oameni serioşi. Rămâne de văzut dacă la final vom avea, într-adevăr, o câştigătoare meritorie, un campionat corect şi încă o echipă promovată într-un eşalon superior – adevăratul barometru al campionatului. Deci pe de-o parte vom câştiga la nivelul Ligii a IV-a mai multă competenţă din partea antrenorilor, dar le-ar prinde bine şi aceste vorbe de duh: „Ori în căruţă, ori în teleguţă!”
Dănuţ OMEAG

Scrisoarea săptămânii

La prima vedere, organizarea unei competiţii la nivelul copiilor şi juniorilor pare uşor de realizat, dar nu este chiar aşa, mai ales când sprijinul nu vine din prea multe părţi. La Băile Govora însă deja a devenit un obicei ca odată cu tradiţionala manifestare „Florile Govorei” să se organizeze un astfel de turneu de fotbal cu participarea unor echipe bune de juniori din Vâlcea, dar şi din afara judeţului. Dincolo de întrecerea sportivă, sarea şi piperul au fost aduse însă de o persoană care nu are nici o legătură cu fotbalul govorean. Astfel, replicile destul de tăioase ale antrenorului din Curtea de Argeş la festivitatea de premiere, când în faţa tuturor a ţinut să-l atenţioneze pe primarul localităţii cu privire la starea jalnică în care se află baza sportivă (mingile fiind recuperate cu greu din urzicile existente pe marginea terenului), au avut într-adevăr darul de a pune degetul pe rană.

Dacă la capitolul bani putem spune că preşedintele clubului FC Govora a primit sprijin, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în ceea ce priveşte pregătirea bazei sportive. Doar un singur domn – a cărui identitate merită să o facem cunoscută (Radu Daniel) – a găsit de cuviinţă să plătească din propriul buzunar un om pentru a curăţa tribuna de buruieni, a chemat un instalator pentru a avea apă la grupurile sanitare, a făcut curăţenie în cabine, a reparat una din maşinile de tuns iarba. Ei bine, acest DOMN nu face parte din structurile de conducere ale echipei FC Govora, nu este consilier al primăriei, nu are nevoie de nici un capital politic pentru eventualele alegeri, iar atunci stăm şi ne întrebăm: „Poate fi un exemplu pentru consilierii primăriei?”.
Cu toate acestea, apa trece, leafa merge, iar situaţia de criză, la Băile Govora, durează nu de un an sau doi, ci de vreo două mandate în care găsim consilierii aproape în aceeaşi formulă. Şi nu ne este deloc atât de greu să-i şi încadrăm în diferite categorii:
a) boşorogii, care prin funcţiile pe care le au aduc un capital politic substanţial la alegeri, nu au practicat şi nu le place sportul, nu îi interesează nici măcar întreţinerea bazei sportive
b) cei de vârsta a doua, care sunt buni la ridicat mâinile în caz de voturi şi – vorba fostului jucător Marius Lăcătuş de la Steaua – se pare că au acest tic de mici, când le curgea sânge din nas, aşteaptă cu nerăbdare astfel de manifestări culturale pentru a ieşi cu nevestele la doi mici şi o bere. Nu au personalitate, răspund cuviincios la şedinţe, nu contrazic şi nu refuză niciodată îndemnizaţia de la primărie
c) şi ultima categorie, cei mai periculoşi, care nu sunt înregimentaţi politic, nu sunt angajaţi ai primăriei, dar răspund prompt ca nişte căţeluşi dresaţi când este vorba de „stupul cu miere”. Aceştia se găsesc pretutindeni, nu numai la Băile Govora.
Tocmai de aceea, ne bucură odată în plus faptul că, aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori, staţiunea Băile Govora este „salvată” de frumoasa bază sportivă Aditen. Chiar domnul Cristian Tudor Popescu (de la ziarul „Gândul”), care a câştigat competiţia de tenis la categoria peste 50 de ani, a ţinut să remarce condiţiile puse la dispoziţie de organizator (Adi Ionescu), care sunt dintre cele mai bune din ţară. De asemenea, tot reputatul jurnalist nu a uitat să aprecieze şi potenţialul turistic extraordinar de care dispune judeţul Vâlcea, iar la acest capitol, desigur că localitatea Băile Govora deţine un loc de frunte.
P.S.: Apropo de ultimele „evenimente” din fotbalul judeţean. Chiar aşa, oameni buni, numai domnul Câlea mai lipsea la şedinţele Adunării Generale organizate de AJF Vâlcea! cu al său limbaj de lemn şi de prost gust! Îmi amintesc că tot la o asemenea şedinţă, domnul Dumitru Buşe (preşedintele Consiliul Judeţean) promitea unui delegat de echipă că se va implica în redresarea fotbalului govorean. Un singur om l-a crezut şi chiar s-a oferit (cu toate că nu-l rugase nimeni) să ajute fotbalul govorean – Dumitru Cumpănaşu. La vremea respectivă l-am atenţionat pe domnul Cumpănaşu că visează frumos şi chiar a fost puţin deranjat că nu pot să cred în minuni. Timpul mi-a dat dreptate.
Dănuţ OMEAG

Nu ştiu ce anume i-a determinat pe cei de la CSM ca la meciul amical disputat cu FC Oltchim miercuri, 11 iulie şi încheiat cu victoria „municipalilor” (1-0) să folosească, cu succes, zic eu, doi juniori de mare perspectivă de 15 şi 16 ani: portarii Alin Bucuroiu şi Radu Chiriţă. Dacă domnul Bondrea a stat la originea acestei iniţiative, atunci putem spune că în sfârşit la Vâlcea lucrurile încep să se îndrepte spre făgaşul normal. Că mai sunt anumite probleme legate de omogenizare, închegarea anumitor  relaţii de joc între jucătorii noi veniţi, asta este altă problemă, dar faptul că în sfârşit relaţiile dintre aceste două cluburi au devenit mai mult decât cordiale este foarte bine şi putem spune că Oltchim ar putea fi ajutată şi cu câţiva jucători care nu intră în vederile antrenorului Bondrea.
M-a supărat însă că la finalul meciul a avut loc un schimb dur de replici între asistentul Florin Păunescu şi antrenorii clubului Oltchim, Gaiţă şi Lazăr. Cu toate că arbitrul trebuie să fie total detaşat de ceea ce se întâmplă pe margine sau în tribune, a găsit de cuviinţă să intre în dialog cu tehnicienii vâlceni şi să lase meciul pe plan secund meciul. Antrenorul Gaiţă chiar a intervenit pentru întreruperea jocului din cauza arbitrului care nu mai contenea să dea replici dintre cele mai haioase, chiar dacă conflictul degenerase din cauza ambelor părţi. Chiar şi la un meci amical trebuia să aducă la cunoştinţă centralului (Teo Crăciunescu) că are probleme cu una din băncile de rezerve. Să nu se înţeleagă că iau partea vreuneia din părţi, dar bănuiesc că arbitrul Păunescu tinde să ajungă undeva sus în arbitraj şi de aceea orice meci trebuie tratat cu responsabilitate. Am spus detaşat dar nu şi iresponsabil.
P.S. Am citit deseori în presă că jucătorii formaţi şi îndrumaţi la vremea junioratului de antrenorii care au avut şi rol de părinte acum nici măcar nu mai sunt salutaţi de aceştia. Deci mare atenţie juniori! Primul antrenor care ţi-a îndrumat paşii şi te-a învăţat ABC-ul fotbalului trebuie respectat şi dacă se poate apelaţi la el pentru sfaturi ori de câte ori simţi nevoia. Întotdeauna el îţi va răspunde cu sinceritate şi indiferent că paşii te vor duce la un club cu pretenţii mai mari. Un simplu telefon îl face oricând mai fericit pe fostul tău profesor. Salutul, se încadrează în cei şapte ani de acasă.
Dănuţ OMEAG