OPINIA SPECTATORULUI 

Ştim cu toţii că fotbalul a devenit, în timp, o activitate bănoasă şi mai ştim şi cât de anevoios este drumul până la glorie şi bunăstare. Vestitul club Ajax Amsterdam este renumit pentru rezultatele notabile obţinute în ultimele decenii (la care a pus umărul şi conaţionalul nostru Ştefan Kovacs), i-am aplaudat de nenumărate ori pe Johan Cruyff, Johan Neeskens, Marco van Basten, Frank Rijkaard, Edwin van der Sar, fraţii de Boer sau Dennis Bergkamp şi mai ales am apreciat că toţi aceştia sunt vedete care au progresat în fotbal urmând cunoscuta şcoală a clubului olandez. Complexul sportiv destinat juniorilor adunaţi din întreaga lume este impresionant: opt terenuri moderne cu gazon natural impecabil, trei terenuri cu gazon artificial, săli de refacere, bazin de înot, restaurant şi o sală cu exponate din activitatea clubului, toate acestea pentru cei peste 200 de copii şi tineri dornici de afirmare. Totul pare ca în filme, dar când te gândeşti la eforturile pe care trebuie să le facă cei care vor să ajungă în fotbalul mare, îţi dai seama că nu e deloc uşor. Copiii veniţi din alte ţări sunt plasaţi la familii olandeze, pentru a fi controlaţi în permanenţă. Sunt transportaţi centralizat la complexul sportiv, unde după ce se antrenează îşi fac temele. Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

Am condamnat întotdeauna politica cluburilor de Liga a III-a, care mizează pe jucători „bătrâni”, ajunşi la sfârşit de carieră. Evident, aceştia nu au făcut niciodată saltul spre ligile superioare şi au pretenţii exagerate când este vorba de bani.
Tocmai de aceea, salut acum iniţiativa sau mai bine zis înţelepciunea liderului de sindicat de la SC Oltchim SA – inginerul Mihai Diculoiu, care a numit la cârma echipei de fotbal un antrenor – Gicu Deaconescu – ce promovează cu mult curaj juniorii clubului. Am dialogat cu tehnicianul în cauză şi mi-am dat seama că este mult mai hotărât să nu mai facă tot felul de concesii jucătorilor delăsători, care nu dovedesc că pot face faţă la FC Oltchim. Atitudinea lui merită apreciată cum se cuvine! Cu atât mai mult cu cât Gicu Deaconescu a devenit tot mai înţelept, nu a dat curs unor oferte mai avantajoase din punct de vedere financiar şi chiar într-o situaţie de criză în fotbal nu a părăsit „corabia” Oltchim-ului.

Antrenorii merită apreciaţi pentru munca depusă

Altfel, observ cu stupoare cum majoritatea antrenorilor de fotbal fie sunt daţi afară fără nici un motiv, fie se plimbă pe la „nşpe” echipe numai cu intenţia de a mai da câte un „tun” financiar, se umilesc în faţa patronilor, conducătorilor, chiar intră în rolul unor „mediatori” ai rezultatelor. Nu la fel se întâmplă însă la FC Oltchim, unde prin mâna antrenorilor au trecut foarte mulţi copii care cochetează acum cu loturile naţionale. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Ţara noastră e binecuvântată cu o natură extraordinară. Ne putem bucura de soare pe malul mării, ne răcorim în mijlocul verii în codrii seculari şi pe poteci de vis, alunecăm pe sania cu zurgălăi printre brazi falnici. Singurul neajuns este acela că nu apreciem cum se cuvine acest lucru. Bunăoară, nu am reuşit în ultimele două decenii nici măcar să păstrăm în stare de folosinţă puţinele amenajări pentru sporturile de iarnă, precum trambulinele pentru sărituri cu schiurile sau traseele de schi fond şi biatlon, darămite să construim altele.
În condiţiile date, ceea ce s-a întâmplat la ediţia din acest an a Campionatelor Mondiale de schi pentru juniori este aproape de necrezut. Având în vedere că nu avem tradiţie în domeniu, tinerii sportivi români au uimit schiul mondial prin trei performanţe extraordinare: Reka Ferencz şi Paul Constantin Pepene au obţinut titlurile mondiale (!!!) în probele de biatlon 12,5 km (Suedia), respectiv schi fond 30 km (Hinterzarten), iar Petrică Hogiu a devenit vicecampion mondial la proba de 20 km urmărire (Hinterzarten).
Trei performanţe uimitoare, dar, mă întreb câţi dintre cei care citesc rândurile de faţă au aflat despre acestea? Părerea mea este că nu cred că mai mult de o treime! De ce? Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

„Amplasarea unei cârciumi în interiorul unei baze sportive şi mai ales consumarea de băuturi alcoolice face mai mult rău decât bine”. Toate aceste constatări, vin din partea unor părinţi care au copiii înscrişi la diferite discipline sportive precum fotbal, haltere, box, şi care se pregătesc în incinta stadionului din Zăvoi. Aceşti părinţi sunt de-a dreptul revoltaţi când văd că anumiţi antrenori, chiar şi sportivi ai acestor discipline, servesc băuturi alcoolice înainte şi după antrenament. Copiii vizualizează, se obişnuiesc să interacţioneze cu aceşti antrenori în asemenea ipostaze, chiar ajung să stea cu ei la masă într-un mediu nu tocmai propice unui sportiv de performanţă, „unde mai tai şi fumul cu cuţitul”. În fond, un antrenor ar trebui să fie un model de conduită!
Ca să nu mai spun că avem sportivi care atunci când îşi încasează banii din îndemnizaţia de efort, se opresc la aparatele cu jocuri electronice din interiorul barului respectiv pe când părinţii sunt nemulţumiţi că odraslele lor nu sunt plătite la timp pentru aşa-zisul efort depus. Toate aceste locuri îndoielnice unde sportivii îşi găsesc refugiul le numesc „bombe cu ceas”. Cititi mai departe

Sarabanda

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, cuvântul „sarabandă” este definit, în sens figurativ, ca agitaţie, frământare, tumult. Interesant este că termenul se potriveşte perfect cu situaţia actuală a fotbalului românesc şi britanic. Vă întrebaţi în ce sens putem face această apreciere? E simplu, e vorba de o similitudine indubitabilă între jocul prestat de jucătorii echipelor englezeşti care ne încântă prin angajamentul total în teren, timp de 90-95 de minute în toate meciurile disputate, indiferent de competiţie şi ce se întâmplă în cazul echipelor româneşti, dar…pe băncile tehnice!
Doar o simplă enumerare a tehnicienilor care au fost schimbaţi în decursul a 12 luni ale anului trecut, ne duce la un total dezarmant de 52 de antrenori pentru 18 echipe ale primului eşalon! O medie de aproape trei schimbări pentru fiecare combatantă! În timp ce numai trei echipe au rămas cu acelaşi antrenor pe durata întregului an (Unirea Urziceni, Internaţional Curtea de Argeş şi Unirea Alba Iulia), Steaua a schimbat nu mai puţin de 5, iar CFR Cluj, Politehnica Timişoara, Rapid, SC Vaslui, Dinamo, Universitatea Craiova şi Astra Ploieşti câte 4!! Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Pe tărâm sportiv, începutul de an marchează un eveniment major, Olimpiada de Iarnă, ce se va organiza de către oraşul canadian Vancouver. Interesul pe care îl arată românii regalului sportiv din nordul continentului American este, cum era de aşteptat, foarte redus. Explicaţia este foarte simplă: în sporturile de iarnă nu avem vedete, idoli precum Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Iolanda Balaş sau Ilie Năstase şi implicit, nici rezultate. Faptul că nu am mai cucerit vreo medalie de peste 40 de ani (1968, Grenoble, bronz, prin echipajul de bob două persoane, alcătuit din Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe), că nu reuşim să ne situăm nici măcar între primii zece la vreo probă, ne face să ne îndreptăm atenţia către alte sporturi. Pe jumătate, aceasta reacţie este una normală, pentru că, nu-i aşa, nici tradiţie nu avem, nici condiţii de concurs unde să se perfecţioneze viitorii performeri.
Da, din păcate, aşa stau lucrurile, dar să nu uităm că Olimpiada este cea mai importantă competiţie sportivă a umanităţii! Fiecare sportiv încearcă acum să reprezinte cu cinste ţara, dar, mai ales să ducă împreună cu el un mesaj de pace şi respect pentru valorile civilizaţiei. Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Sărbătoare a performanţelor sportive, eveniment unic ce ne fascinează prin amploare, angajament, dăruire şi spectaculozitate, Jocurile Olimpice sunt o lecţie care ne reaminteşte că omul se poate autodepăşi. Dacă prima Olimpiadă modernă a avut loc în 1896, la Atena, întâia ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă s-a disputat în 1924, la Chamonix (Franţa). Până în acel an, sporturile de iarnă au participat la Olimpiadă (!), patinajul artistic (1908-Londra şi 1920-Anvers) şi hocheiul (1920) figurând în programul Jocurilor Olimpice de vară. Numele oficial al întrecerilor care au deschis seria de iarnă a fost iniţial „Săptămâna Internaţionala a Sporturilor de Iarnă”, doar în 1926 primind recunoaşterea ca primă ediţie. Pentru vâlceni, startul întrecerilor Jocurilor de anul acesta, de la Vancouver, înseamnă şi o rememorare a unei situaţii inedite din domeniul sportiv. Puţini ştiu că, la începutul secolului trecut, pe dealul Capela din oraşul nostru a fost amenajată o modernă, pentru acele vremuri, pârtie de bob, ce a servit mult timp la iniţierea şi perfecţionarea sportivilor vâlceni şi nu numai. În 1923, Comitetul Olimpic Român a primit invitaţia de a participa la Jocurile Olimpice de la Paris, programate în vara următoare, dar şi la „Săptămâna Internaţională a Sporturilor de Iarnă” de la Chamonix. Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII 

Existau destule voci care acreditau ideea că fotbalul vâlcean este condus în totalitate de domnul Florin Verigeanu, care taie şi spânzură la Clubul Sportiv Municipal. Iată că la Gala Sportului Vâlcean răspunsurile au venit pe bandă rulantă, fără ca cineva să fie supărat sau deranjat că, la fel ca şi în politică, frâiele sunt ţinute bine de primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, domnul Mircia Gutău. Tot de la dânsul am putut concluziona anumite elemente de siguranţă cu privire la viitorul sportului vâlcean despre care se spune că se află în continuare pe mâini bune: „Vâlcea are nevoie în primul rând de infrastructură şi după aceea urmează asaltul spre adevărata performanţă!”. O gândire, zic eu, pozitivă. Dar românul, după cum se ştie, nu prea are răbdare! La fel de tranşant a fost răspunsul domnului Mircia Gutău privind soarta echipei de fotbal CSM Rm. Vâlcea: evitarea retrogradării. De aici şi concluzia că edilul râmnicenilor cunoaşte şi este la curent cu tot ceea ce se mişcă la clubul din Zăvoi. Altfel, am văzut cum se forţează nota în privinţa prefectului de Vâlcea – domnul Petre Ungureanu – care este „înţepat” mai mereu cu câte o diplomă, în respect pentru ceea ce a „înfăptuit” în sportul vâlcean. Jenant totuşi, deoarece omul a „spus” că sportul său preferat este, momentan, căţărarea spre piscurile înalte ale politicii (un sport, de altfel, bănos) şi nicidecum nu manifestă o preocupare evidentă de a participa, măcar ca suporter, la diferite meciuri de fotbal, handbal, volei, etc. Cititi mai departe

Obsesia şanselor

Sportul este, prin definiţie, o activitate a cărei practică presupune respectarea unor reguli şi o anumită disciplină, având la bază elementul competitiv şi urmărind obţinerea unor performanţe. În vremurile noastre, la începutul celui de-al treilea mileniu al istoriei noi a lumii, se pare că ultima precizare – cea referitoare la scopul neascuns al participării la o competiţie, anume aceea de a obţine victoria cu orice preţ – devine covârşitoare.
Goana nebună după triumf ne-a schimbat într-atât încât am ajuns să estimăm, procentual (!), şansele pe care le avem într-o competiţie. Prin urmare, înainte de start, „ştim” că… trebuie să ne situăm, în final, acolo unde estimează specialiştii. Veţi spune că e normal să se întâmple aşa, că aşteptările sunt îndreptăţite, că practica trebuie să respecte în mare parte teoria. Dar, la fel de adevărat este că, procedând aşa, sportul nu mai e un joc şi care ar mai fi plăcerea de a urmări o competiţie dacă ştim dinainte cine câştigă? Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

Familia este primul nucleu în care copilul cunoaşte şi se recunoaşte ca membru al societăţii. Contactul cu membrii familiei (părinţi, fraţi, bunici) este primul contact social pe care îl are. Ştim cu toţii că atunci când „nu ai şapte ani de acasă, este vai de tine!”. Şcoala, de asemenea, este factorul principal al formării intelectuale, afective şi morale a individului. Nu ştim dacă cei de la AJF Vâlcea ţin cont de aceste aspecte când organizează acele cursuri de arbitraj. Am văzut arbitri tineri (şi nu numai) care efectiv nu au nimic în comun cu această meserie, au o sensibilitate afectivă (moştenită din familie), deficienţe ereditare – boli neuropsihice şi chiar miopie. Nu este de mirare că am avut de-a face cu aceste probleme ale arbitrilor, chiar la nivelul Ligii I (Sebastian Colţescu – care a vrut să se sinucidă). Imprudenţa, prostia şi dorinţa de risc (pe nervii altora) fac ca numeroşi tineri să se înscrie la aceste cursuri de arbitraj, să fie declaraţi apţi şi să ajungă chiar să arbitreze pe la ligile superioare. Vedem cum odraslele unor arbitri au reuşit în această meserie datorită relaţiilor, vedem că nu reuşesc chiar să treacă testele fizice, nu au o statură care să impună un anumit respect în teren (exemplu: Vasile Avram – nimeni altul decât preşedintele arbitrilor din Liga I – care şi-a băgat copiii în arbitraj, confundându-i cu fanioanele de la colţurile terenului). Consultaţiile medicale periodice sunt tratate cu seninătate, superficialitate. Cititi mai departe