OPINIA SPECTATORULUI

Am aruncat o privire asupra unui săptămânal de fotbal foarte drag mie din perioada anilor 1970-1980, aşteptat atunci cu mare nerăbdare de fani, statisticieni şi mai ales de tinerii care sorbeau orice relatare, imagine sau comentariu cu emoţie şi sfinţenie. Veţi spune că folosesc cuvinte mari, dar vă asigur că nu este aşa. Revista „FOTBAL”, căci despre aceasta este vorba, era o oglindă mult mai curată, mai fidelă şi mai educativă decât toate publicaţiile de specialitate centrale de azi, pentru simplul motiv că nu promova mediocritatea. Cu asta am spus tot.
M-a bucurat mult răsfoirea câtorva numere ale revistei pentru că, din punctul meu de vedere, pe toţi cei care o citeam ne încânta faptul că fotbalul era un spectacol interpretat de actori de zile mari, cu măiestrie, eficacitate, dar şi cu devotament. În primul rând cu devotament, pentru că asta înseamnă când un jucător sau un antrenor se dedică în mare parte a carierei sale unei singure echipe. Am mai spus-o şi o repet, pentru iubitorii de fotbal, Dobrin a însemnat FC Argeş, Dinu s-a „confundat” cu Dinamo şi Gabor a rămas un „Corvin”! Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Sunt convins că, după ce vor parcurge următoarele rânduri, mulţi cititori mă vor cataloga drept nostalgic al vremurilor fotbalistice trecute. Poate să fie şi aşa, dar părerea mea este că spectacolul oferit în ultimii ani de sportul cu balonul rotund şi-a diminuat considerabil din culoare. Îmi amintesc cu o plăcere care mă umple în primul rând de emoţie, cum aşteptam câte două săptămâni să mă aşez, cu câteva ore înainte de startul meciului, în tribuna a II-a a stadionului din Zăvoi, ca să îi văd pe Carabageac, Teleşpan şi Haidu sau să mă „lipesc” de prieteni sau vreunul dintre părintii lor pentru o deplasare la Piteşti, în Trivale, unde să-l „gustăm” pe Dobrin într-unul dintre recitalurile sale.
Astăzi, contactul multora dintre noi cu fotbalul este mijlocit covârşitor şi total destructiv de… televizor. Dintr-o statistică a unui cotidian central de sport reiese că în perioada 10-30 septembrie a acestui an, am „beneficiat” de meciuri de fotbal în fiecare zi, pe micul ecran! Impactul media este major, e un pas mare pentru microbişti, dar eu cred ca e un pas… înapoi. Dacă nu simţi mirosul ierbii şi nu respiri acelaşi aer cu alte câteva sute sau mii de patimăşi suporteri, pe viu, pe ploaie sau sub soare ucigător, nu se cheamă că „trăieşti” un meci de fotbal. Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

Majoritatea antrenorilor care s-au perindat pe la echipa CSM Rm. Vâlcea au avut acel aer de superioritate vizavi de presa vâlceană, de public şi, nu în ultimul rând, un dispreţ faţă de juniorii vâlceni, care erau consideraţi lipsiţi de valoare pentru a juca în „Liga marilor valori” (pardon! – în Liga a II-a). Am făcut acest joc de cuvinte pentru a taxa bineînţeles atitudinea unor antrenori rău-intenţionaţi, care şi-au văzut numai propriul interes!
Notă discordantă a făcut, desigur, Alin Artimon. Acesta a fost respectat în mod deosebit în Zăvoi poate şi datorită faptului că găsea timp să urmărească şi meciurile juniorilor-republicani, iar în plus îi mai şi chema la pregătirile echipei mari. Nu o făcea pentru imagine sau publicitate, ci pentru că avea o strategie adevărată privind viitorul acestor copii. Artimon nu a ezitat să arunce în luptă un junior de 16 ani – Laurenţiu Brănescu – şi nu găsea scuze puerile precum „trebuie să-i lăsăm pe cei tineri să le mai crească barba puţin, deoarece nu rezistă la miza meciurilor din Liga a II-a”. Şi, ca să fim sinceri până la capăt, atunci când nu erau bani pentru echipă, iar nimeni nu s-a mai „înghesuit” nimeni să joace, bănăţeanul a putut apela cu brio la juniori.
Situaţia e total diferită în prezent, când în Zăvoi se simte mirosul banilor: toţi se înghesuie să joace! Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Am urmărit, de curând, un spectacol sportiv încântător. Competiţia rugbistică „Cupa Three Nations”, ce reuneşte cele trei forţe ale emisferei sudice este inegalabilă prin elementele sportive şi spectaculare pe care le etalează. Se întrec, o dată la doi ani, în meciuri tur-retur, „ALL BLACKS” (denumire datorată culorii negre a echipamentului de joc) din Noua Zeelandă, interpreţii celebrului ritual de îndemn la luptă Haka, „SPRINGBOKS” din Africa de Sud (este numele unei antilope săritoare ce străbate păşunile sălbatice din sudul extrem african) şi „WALLABIES”, australienii care au preluat supranumele lor, bineînteles, de la un… cangur.
M-am întrebat, deseori, ce mă face să urmăresc cu sufletul la gură fiecare meci din cadrul competiţiei amintite? E greu să găsesc un motiv major, dar încercaţi să rezistaţi tentaţiei în condiţiile în care:
* media de spectatori prezenţi la un meci depăşeşte 82.000;
* cel puţin 35 % din populaţia Noii Zeelande şi 32 % dintre australieni au fost prezenţi, măcar o singură dată, la un meci al naţionalei lor; Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Din nou, ne îmbătăm cu apă rece. S-a bătut monedă, timp de o săptămână, pe participarea echipei de handbal feminin a României la Cupa Mondială din Danemarca. Nimeni nu contestă faptul că a fost o comportare meritorie, că s-au confirmat nişte aşteptări ori au apărut elemente noi încurajatoare, dar de aici până la a consideră că „tricolorele au speriat din nou Europa!”, ca un laitmotiv de mândrie şi superioritate, e totuşi cale lungă. În cazul în speţă, bobocii se numără în decembrie, când se vor decerna medaliile Campionatului European. Sunt convins că adversarele noastre abia atunci aşteaptă vârful de formă, şi nu acum, când la o competiţie amicală se încarcă bateriile, se cristalizează relaţiile de joc şi se experimentează tactici de joc de către echipele cu pretenţii. Să dea Domnul să fie, totuşi, un semn bun!
Revin la fotbalul românesc, un nesecat izvor de mediocritate prin lipsa de fair-play şi respect, guri spurcate şi apucături medievale. Îmi închipui aşadar uşor ce crede un copil sau un tânăr care se pregăteşte asiduu pentru a păşi pe treptele consacrării fotbalistice, atunci când urmăreşte ce se întâmplă în mediul extrem de poluat al scenei pe care se desfăşoară efluviile verbale pline de venin şi scârbă ale protagoniştilor stadioanelor. Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

Chiar dacă unii contestă calităţile de antrenor ale domnului Mihai Ciobanu (preşedintele clubului FC Govora), eu zic că acesta compensează prin ataşamentul său faţă de gruparea locală de fotbal. Iar implicarea sa activă în tot ceea ce înseamnă sportul-rege din staţiune este evidentă: se ocupă de spălarea echipamentelor de joc, care sunt transportate cu maşina personală la Hotel Oltenia (unde, de asemenea, a găsit înţelegere şi sprijin), pentru ca în plus să-şi arate disponibilitatea şi de a mai pune uneori şi plasele la porţi, precum şi de a trasa terenul înainte de meciuri, etc. O fi mult, o fi puţin!? Eu zic totuşi că acest om merită toate aprecierile pentru că alocă timpul său liber echipei de fotbal, fără a avea însă niciun avantaj material. Toţi vorbesc pe la colţuri, dar, când sunt solicitaţi să facă ceva pentru echipă, dau bir cu fugiţii.
Sunt probleme, uneori chiar şi cu asigurarea asistenţei medicale, cu toate că ne aflăm într-o staţiune. Vor să vină numai dacă sunt plătiţi „ca la betoane”, vorba unui suporter mai glumeţ ce duce dorul lui nea Ion, care de 30 de ani se află în slujba echipei. Cititi mai departe

SCRISOAREA SĂPTĂMÂNII

Înclin să cred că am făcut o greşeală când am afirmat că este bine ca un copil să se transfere încă de la o vârstă fragedă la un alt club din ţară, cu posibilităţi materiale mai mari. Evident, antrenorii cu o experienţă vastă în domeniu analizează sub toate aspectele aceste transferuri care pot genera chiar traume psihice, la copiii între 10 şi 14 ani. De curând, chiar Gică Lepădatu – antrenor la CSM Rm. Vâlcea – spunea că un un fotbalist de această vârstă are încă nevoie de sprijinul părinţilor – emoţional, psihologic, pedagogic. Antrenorul care a lucrat cu copilul patru-cinci ani cunoaşte îndeaproape situaţia familială, starea psihică a copilului care poate fi influenţată şi de anumiţi factori externi, randamentul lui în joc având de suferit dacă nu se intervine la timp şi eficient. „Unul dintre factorii care influenţează în mod semnificativ creşterea şi dezvoltarea copilului este mediul social în care trăieşte copilul. Cu cât copilul este mai mic cu atât influenţa mediului în care trăieşte este mai mare. Cititi mai departe

Deşi în ultima perioadă sistemul politic românesc se află la reanimare, cu grave afecţiuni vitale, oamenii de sport continuă să copieze, fără să conştientizeze, ticuri verbale şi sabloane neinspirate ale politicienilor români în relaţia cu mass-media. Vă sunt familiare exprimările de genul: „Moţiune de cenzură? Nu este absolut nici o problemă! Mergem înainte şi nu se întâmplă nimic!” sau „Am fost criticaţi pentru activitate? Nici o problemă, nici ei nu sunt mai breji!”.
Vă daţi seama că şi preşedinţii de cluburi, antrenorii sau sportivii (mai ales din fotbal) nu uita să afirme: „Am pierdut două meciuri? Nu e absolut nici o problemă, vom lua oricum campionatul!” sau „Am jucat prost? Nici o problemă. Am pierdut meciul din cauza arbitrilor!”. Desigur, sunt liberi să declare ce vor şi cum vor, dar gândiţi-vă numai la un singur aspect. La un turneu de tenis, de exemplu, jucătorul care pierde un meci iese din competiţie şi aşteaptă altă ocazie, altă întrecere în care să încerce să se impună. Deci el… are anumite „probleme”! Cititi mai departe

OPINIA SPECTATORULUI

Iubitorii de sport de vârstă medie şi cei mai vârstnici îşi aduc aminte cu multă plăcere de modul în care, în anii foarte frumoşi ai sportului românesc din urmă cu 30-40 de ani, comentatorii sportivi români însoţeau, cu măiestrie şi har, marile succese ale talentelor noastre în competiţiile interne şi mai ales internaţionale. E de ajuns să spunem Cristian Ţopescu şi ni se încălzesc inimile. Astăzi, cu mici excepţii, lucrurile stau cu totul alfel.
La un meci din prima ligă de fotbal, am auzit de zeci de ori, uneori obsedant, că la balon se afla… Geacarigea (cer scuze fotbalistului, care nu are nici o vină!) Kone! Asta în condiţiile în care altor combatanţi li se spunea doar pe nume, fără prenume. Da, asta e o maniera proprie a respectivului speaker, pentru că prenumele sună spectaculos şi exotic. Dar spectacolul ar trebui să fie în teren, nu la microfon, prin mijloace ieftine! Cititi mai departe

Fotbalul românesc de acum 40 de ani nu se poate uita. Este, în mod sigur, vorba şi de o mare doză de melancolie, dar sunt amintiri sportive care ne umplu inimile de bucurii interne şi internaţionale. Nu am calitatea de a face o comparaţie între acele vremuri şi anii pe care îi trăim, dar vreau să mă opresc la o stare de fapt şi vă las pe dumneavoastră să trageţi concluzii.
Urmăream atunci campionatul naţional de fotbal cu sufletul la gură, cu ochii la televizorul care prezenta un meci al etapei şi cu urechile la radioul care transmitea alternativ toate întâlnirile. Cel mai interesant lucru de care îmi aduc aminte este că dacă un comentator radio intervenea pe fir şi anunţa scurt „Goool Domide!” sau „Ratare Neagu!”, ştiam imediat, fără să mi se spună, despre ce meci e vorba. Vă daţi seama că nu era deloc greu, pentru că în acele vremuri loturile echipelor erau extrem de stabile, cu puţini jucători care să migreze de la o echipă la alta, de la un campionat la altul. Meritul de a apăra timp îndelungat culorile aceluiaşi club era o mândrie pentru un jucător. Cititi mai departe