Iulian Vernescu

Credeam că am epuizat în sfârşit subiectul „lista jucătorilor tineri, accidentaţi, care visează la o carieră strălucită în fotbal”. Recent, a apărut însă un nou nume: Ionuţ Tănase – un fotbalist plecat de la Vâlcea la Centrul de Copii şi Juniori Sporting Piteşti din Câmpulung Muscel. Născut în anul 1994, el era considerat, fără doar şi poate, un lider la grupa sa de vârstă. Diagnosticul mediciilor în cazul său este crunt: ruptură de menisc şi ligamentele afectate.
Chiar nu mai are rost să discutăm acum despre suferinţa acestor copii. Pe lângă partea materială, recuperarea durează minim 5-6 luni, ceea ce îi cam scoate oarecum din ritmul normal. Problema este însă cu totul alta. Clubul la care Ionuţ Tănase este legitimat în prezent, Sporting Piteşti (unde unul dintre investitori este chiar binecunoscutul Nicolae Badea de la Dinamo), a venit cu o propunere năucitoare: părinţii să suporte o parte din costul intervenţiei chirurgicale, de parcă jucătorul s-a accidentat la discotecă, nu pe terenul de fotbal! Nu se ştie dacă, până la această oră, părinţii au ajuns la consens cu clubul, dar gestul în sine mi se pare mizerabil. Se pare că acest caz nu a ajuns totuşi, până acum, la urechile domnului Badea, care e un om corect şi apreciază efortul copiilor talentaţi, susceptibili de a ajunge în curtea clubului Dinamo. El pare a fi singurul care poate schimba lucrurile în această privinţă.
Ceea ce mă bucură este că aceşti copii nu cedează, în pofida accidentărilor urâte prin care au trecut, ci dimpotrivă, dovedesc că „valoarea şi talentul nu ţi le poate lua nimeni”. Leo Săraru, de exemplu, şi-a reluat activitatea la clubul Damila Măciuca, Batâr se antrenează cot la cot cu colegii de la grupa de juniori-republicani A de la CSM Rm. Vâlcea, în timp Claudiu Popa şi Bogdan Omeag, de asemenea, urmează să revină cât de curând pe terenul de fotbal. Medicii şi-au făcut datoria, depinde acum numai de ei să redevină ce-au fost: vârfurile generaţiei din care au făcut parte. Reintegrarea este grea, dar aici şi cluburile au un rol important. În fond, aceşti jucători sunt asemenea unori copii care învaţă să meargă prima oară pe picioare şi au nevoie să fie sprijiniţi, mai întâi, de părinţi!

• Dănuţ OMEAG

P.S.: Mă uit şi nu-mi să cred cum un hotel precum este „Oltenia” din Băile Govora, aparţinând unei confederaţii sindicale, stă gol iarna. În alte dăţi, era plin de sportivi de la toate disciplinele sportive. Toţi apreciau condiţiile excelente de cazare, cât şi de recuperare. Astăzi, se aude doar corul cucuvelelor!
Domnilor, zilele acestea a nins atât de frumos în Băile Govora, încât este păcat ca hotelurile să stea goale. Este jenant să fii întâmpinat cu lozinca „Hotel în curăţenie” (!) sau, mai bine – scuzaţi-mi expresia! – „Din lipsă de fonduri, din neglijenţă, comoditate, lipsă de respect pentru voi, am ales o soluţie simplă şi la obiect: „am tras obloanele, până la vară”! Chiar nimeni nu are ac de cojocul acestor indivizi aterizaţi în turism, care din sindicalişti s-au făcut mari manageri?

Din nou, mi-e dat să amintesc despre modul în care se alcătuiesc, în general, rubricile de ştiri sportive de la televiziuni. Sincer să fiu, ca amator de sport, încerc să cuprind, zilnic, cât mai mult din spectrul activităţii de profil, pentru că îmi place să fiu aproape de fenomen. Ceea ce se întâmplă, însă, în mass media românească, tinde să confirme că pe măsură ce timpul trece, anormalul devine normal.
Aş fi vrut, de exemplu, să se vorbească o săptămână, zi de zi, despre un gest admirabil al naţionalei de fotbal a Franţei, de acum doi ani. Am aflat abia acum, din întâmplare, că în frunte cu selecţionerul Raymond Domenech, toţi componenţii lotului au returnat, sub formă de donaţii, prima de calificare la turneul final al Campionatului Mondial din Africa de Sud! De ce? Pentru că n-au fost în stare să facă o imagine bună fotbalului francez prin comportarea lor!!!
Aş fi vrut să se vorbească o săptămână despre performanţa deosebită a unui baschetbalist român. În condiţiile în care despre vedetele de sub panou de peste Ocean se tratează aspecte legate de violuri, despărţiri bănoase sau pur şi simplu de automobile şi case achiziţionate, realizarea de excepţie, din decembrie, a lui Silviu Lupusavei, fost component al echipei vâlcene de divizie naţională şi actualmente sub comanda lui Cristian Achim, la Oradea, nu a fost nici măcar amintită, darămite să fie realizat un scurt reportaj sau să fie scris ceva pe prima pagină a cotidienelor de sport. De ce cred că trebuia sa se întâmple acest lucru? Pentru că este o realizare excepţională să marchezi, în 18 minute de joc, de şapte ori de dincolo de linia de trei puncte, din nouă încercări! Nu mai socotim că ultima dintre aruncări, dintre cele două ratate, a fost „grăbită”, pentru că expira timpul de joc. Deci, un procentaj de reuşită de aproape 80 %! Pentru cunoscători, se ştie că un procentaj de 50 % la asemenea execuţii este deja lăudabil. Sunt sigur că dacă asta se întâmpla pe parchetul unei săli americane de baschet se făcea o ştire de senzaţie.
Prin urmare, nu avem decât să înghiţim, pe nemestecate, relatări despre câte sarmale a îngurgitat nu ştiu care sportiv, despre un personaj important din fotbal care a fost colindat de satanişti (!) sau despre „celebrul” Meme Stoica. Acesta a avut tupeul de a-l numi pe marele (sau probabil „cel mai mare) fotbalist Pele un… „maimuţoi bătrân”!!!
Cel mai rău este că tinerii care urmăresc fenomenul sportiv vor ajunge să creadă că aceste lucruri sunt normale şi vor încerca să se alinieze tendinţei.
Ne ajută cineva să ne revenim?

• Iulian VERNESCU

După revoluţie, degradarea umană a devenit literă de lege. Voi da două exemple, total diferite, unul din viaţa civilă, iar altul din fotbalul românesc. În staţiunea Băile Govora, era un poliţist pe nume Suciu Vasile, care într-adevăr îşi respecta meseria. Având şi o alură de sportiv, era primul trimis de către superiori în misiuni ceva mai periculoase – bătăi provocate de indivizi certaţi cu legea prin discoteci, cârciumi etc. Erau de notorietate scandalurile provocate de un ţigan – Braşoveanu – care, ori de câte ori dădea nas în nas cu acest poliţist, era „altoit” pe bună dreptate. Acest ţigan avea şi prostul obicei de a-şi exersa calităţile de mare pilot pe un drum cu restricţie în privinţa vitezei, 30-40 km la oră.
Într-o zi ca oricare alta, a fost somat de acest poliţist să oprească la semnalizarea cu paleta, iar ceea ce a urmat întrece orice închipuire: l-a luat pe acesta în plin cu maşina, aruncându-l în sus vreo 2 metri, după care a fugit de la locul accidentului. Foarte puţini îi dădeau şanse de supravieţuire, având multiple lovituri la cap şi picioare a scăpat cu viaţă şi datorită robusteţii sale. Viaţa pentru el a devenit un calvar din acea clipă. Tratament medicamentos şi fizioterapie pe toată perioada vieţii. Statul român (Poliţia română) a găsit de cuviinţă să-l recompenseze cu un gest mizerabil. După ce s-a refăcut câtuşi de puţin l-a reprimit la serviciu cu o jumătate de normă. După câţiva ani, i s-a adus la cunoştinţă că mai bine trebuie să iasă la pensie (una mizerabilă, bineînţeles), la o vârstă când alţii îşi fac planuri de viitor.
Aşadar, pe de o parte, un om mutilat pe viaţă, iar pe de alta un individ care a făcut 3-4 ani de puşcărie după care a devenit liber ca pasărea cerului. Pe omul legii, statul român – Poliţia română – l-a tratat ca pe un nimic!
O atitudine cu totul diferită am întâlnit însă în sport.
Am urmărit cazul fotbalistului Mihăiţă Neşu. Tot la serviciu (fiind un jucător profesionist) a suferit un accident groaznic. Dar olandezii îl tratează în continuare ca pe un om normal cu toate că se află într-un scaun rotile. Cei de la Utrecht i-au reînnoit contractul, iar în plus este ajutat şi în plan fotbalistic ca să-şi deschidă o Academie de fotbal. În paralel, încurajează micuţii cu probleme să facă sport.
Olandezii ne dau un exemplu că şi străinii sunt trataţi cu acelaşi respect (bineînţeles dacă ai fost corect faţă de ei). La noi, ferească Dumnezeu să te accidentezi pentru că eşti văzut ca un invalid, iar clubul la care eşti legitimat încearcă din răsputeri să scape de tine, dacă se poate. Şi asta în propria ţară!
Poate tocmai de aceea, e frumos gestul ziaristului Cătălin Tolontan de la „Gazeta Sporturilor”, care i-a propus lui Mihăiţă Neşu să fie editorialist!

• Dănuţ OMEAG

Dacă întrebi 99 la sută dintre vâlceni, care gravitează în jurul fotbalului, „cine este Cătălin Anghel?”, răspund tranşant: „Cine mai e şi ăsta?”. Cu rezultate deosebite la Centrul de Copii şi Juniori din cadrul Academiei „Gheorghe Hagi”, Cătălin Anghel a făcut paşi importanţi spre o carieră mare în antrenorat, beneficiind şi de o încredere maximă din partea „regelui”. Într-o primă etapă, a construit o echipă tânără la Viitorul Constanţa, cu care de altfel a promovat şi în Liga a II-a. După aceea, având la dispoziţie şi un plus de experienţă din partea unor jucători, la fel de tineri, dar cu ceva meciuri jucate prin Liga a II-a, este aproape chiar de o promovare fantastică în Liga I.

Unde nu există continuitate, rezultatele întârzie să apară!

Cred că acelaşi lucru se poate înfăptui şi la clubul Damila Măciuca. Toate performanţele pot fi atinse dacă există un climat sănătos şi de linişte în cadrul echipei de fotbal, dar şi conducători deştepţi, uniţi şi bine pregătiţi din punct de vedere profesional.
Nu m-a surprins schimbarea antrenorului, despre care s-a vorbit, pe la colţuri, de foarte mult timp. Practic, după fiecare meci jucat în tur, Gabriel Mangalagiu era demis. Nu suntem noi în măsură să-i analizăm activitatea, altceva e de remarcat. Fie că e vorba de Lincar (n.r.: cel instalat între timp), Gane sau oricare alt antrenor, mirosul banilor (de la Dan Niţu) le-a dezvoltat tuturor simţurile, dar mai ales impresarilor, care „impun” pe la diferite echipe tehnicienii cu care colaborează.
Este adevărat, unde se vrea performanţă trebuie să existe şi presiunea rezultatelor. Am fi penibili să afirmăm că domnul Dan Niţu se lasă păcălit şi influenţat de cei din jur. Dar se ştie prea bine ce se întâmplă în fotbal acolo unde nu există continuitate (omogenitate): rezultatele întârzie să apară!

Antrenorii trebuie să „fure” meserie, dar s-o şi aplice

Vâlcenii visează frumos: o bază sportivă ultra-modernă (la Măciuca), un puternic centru de copii şi juniori. Cerinţele în fotbalul modern sunt ridicate. Cred că cine nu va avea pe viitor minim 2-3 terenuri de antrenament, adică o bază sportivă bine pusă la punct – inclusiv la nivel juvenil – nu o să fie primit la „masa bogaţilor”.
De asemenea, şi antrenorii trebuie să fie foarte bine pregătiţi. La noi, am observat însă un lucru: de fiecare dată când ne vin tehnicieni din altă parte suntem foarte entuziasmaţi de metodele lor de antrenament, de parcă sunt inventate pe Marte. Ele sunt învăţate totuşi de toţi la şcoala de antrenori, dar, din comoditate, nu sunt puse în aplicare.
Mă uitam, de exemplu, la Narcis Enăchescu, despre care am numai cuvinte de laudă. În permanenţă este preocupat să-şi îmbunătăţească cunoştinţele, ducându-se prin străinătate, unde stă de vorbă cu antrenorii mult mai experimentaţi – „furând” practic meserie!

Clubul Oltchim e gata să renască din propria cenuşă

Cu toate neajunsurile din fotbalul vâlcean, privesc cu admiraţie în curtea clubului Oltchim. O declaraţie din partea antrenorului Marian Deaconescu m-a lăsat mască: „E nu o să cedez niciodată (şi nimeni din cadrul clubului – colegi, conducători). Brandul Oltchim mă obligă să încerc să salvez echipa de la retrogradare!”. Dar, în ce condiţii? O bază sportivă revendicată, angajaţi ai societăţii trimişi în şomaj tehnic, jucători plecaţi pe la alte echipe din Vâlcea. Şi totuşi, există acolo, la FC Oltchim, o unitate de grup extraordinară!
Aceşti antrenori au demonstrat că se poate face performanţă în orice condiţii, dar totul trece prin stomac, din păcate. Morala: aveţi încredere în antrenorii tineri, dar bine pregătiţi profesional!

P.S.: În fotbal (şi nu numai) a apărut o modă: părinţii îşi „premiază” odraslele cu maşini luxoase (puternice). Din păcate, teribilişti fiind, tinerii ajung cu ele prin garduri sau pe sub poduri. Consecinţele sunt tragice: rămâne schilodiţi pe viaţă sau chiar mor în condiţii groaznice (fiind scoşi cu echipele de descarcerare dintre fiarele contorsionate). Ar fi cazul să le amintim acestora că altele sunt priorităţile în viaţă.

• Dănuţ OMEAG

Pentru lumea sportului, anul în care am intrat va fi bogat în evenimente. În 2012, va avea loc turneul final al Campionatului European de fobal în Ucraina şi Polonia, în handbalul feminin sperăm, din nou, într-un drum cât mai lung al vâlcencelor în competiţia supremă europeană (Liga Campionilor), în tenisul de câmp aşteptăm cât mai multe victorii din partea jucătoarelor noastre, iar în luna mai vom găzdui meciul final din Europa League, la Bucureşti. Pentru mişcarea sportivă mondială însă, evenimentul suprem nu poate fi altul decât Jocurile Olimpice. Sunt convins că, la Londra, vom avea parte de alte momente memorabile, aşa cum se întâmplă de peste o sută de ani.
Spre deosebire de alte ediţii, pentru români previziunile nu sunt tocmai optimiste. E greu de crezut că ne vom mai bucura ca altădată, dar am încredere că sportivii noştri vor da totul pentru o reprezentare cu cinste a culorilor naţionale.
Specialiştii şi-au spus părerea, în dese rânduri, asupra stării de fapt în sportul românesc. Cvasigeneral, se dă vina pe lipsa resurselor financiare şi a infrastructurii necesare pregătirii la înalt nivel a viitorilor performeri. Legat de acest aspect , nu fac decât o comparaţie între perioada anilor ’70 , spre exemplu, şi zilele noastre.
Îmi aduc aminte că atunci când echipa naţională de tenis de câmp, cu Ilie Năstase şi Ion Ţiriac în teren, juca finale de Cupa Davis, mă întreceam cu colegii de vârsta mea, cu „rachete” din placaj, pe maidan sau pe drumuri mai puţin circulate. Astăzi , mulţi copii şi tineri, potenţiali mânuitori de rachete de tenis, „înroşesc” butoanele tastaturilor de la computer. Dacă ar juca tenis virtual, încă ar fi bine, dar întocmesc complicate strategii belicoase, cu mult praf de puşcă şi arme inteligente.
Tot în perioada menţionată, îmi amintesc cu plăcere că aşteptam cu nerăbdare sfârşitul de săptămână pentru a face excursii de o zi sau două în imprejurimile oraşului sau pe masivul Cozia, cu grupuri de colegi entuziaşti şi dornici de aventură. Astăzi, urmăresc uimit cursele taxiurilor care, la prima oră a dimineţii, transportă elevi de toate vârstele la şcoala aflată la cel mult 5 minute de mers pe jos!
Nu pot să uit că acum 40 de ani am asistat la câteva meciuri ale naţionalei de volei masculin, pe zgura terenului de sport de la liceul „Vasile Roaită”, actualmente Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”! Vă închipuiţi ce însemna un plonjon în acele condiţii! Astăzi, mulţi tineri potenţial voleibalişti umplu barurile (chiar şi în timpul orelor de curs) şi socializează pe… Facebook!
E clar că e din ce în ce mai greu să pretindem performanţă în sport. Ce e de făcut?

• Iulian VERNESCU

Unul dintre cei mai galonaţi oameni de fotbal din ţara noastră, Mircea Lucescu, trece printr-o situaţie delicată. Sunt convins că are puterea necesară de a depăşi momentul greu, pentru a reveni în iarbă, deoarece încă mai are multe de spus în fotbal. Îi urăm din suflet să mai arate, foarte mulţi ani de acum înainte, că e priceput şi că face bine ceea ce face.
Am aflat zilele acestea care au fost sfaturile pe care tehnicianul le-a dat jucătorilor săi, pe vremea când antrena echipa turcă Beşiktaş Istanbul. Ele arată astfel:
1. Când intraţi pe teren, trebuie să fiţi roboţi, să acţionaţi ca nişte maşini care nu aud şi nu văd publicul.
2. În fotbal, gândirea are un rol foarte important. Folosiţi creierul în orice acţiune, oricât de simplă ar părea aceasta.
3. Pentru a fi peste echipa adversă, într-un meci trebuie să avem peste 15 cornere, pentru că astfel vom crea presiune pe adversar, iar acesta va greşi, cel puţin o dată.
4. Întotdeauna să plecaţi de la ideea că sunteţi mai buni decât adversarul, pentru că aşa veţi încerca să o dovediţi şi în joc.
5. Nu trebuie să alergaţi la nesfârşit, deoarece fotbalul nu e atletism. Trebuie ca efortul să fie făcut cu economie, pentru că mingea e cea care fuge.
6. Când vă aflaţi la balon, nu vă repeziţi spre poarta adversă. Uitaţi-vă bine la coechipieri şi alegeţi soluţia cea mai simplă.
7. E foarte important ca atunci când sunteţi în duel cu un adversar să nu raspundeţi la nicio provocare, indiferent de care fel.
8. Cheia succesului o reprezintă organizarea jocului. Prin respectarea indicaţiilor cresc considerabil şansele noastre de a câştiga.
E lesne de observat că teoria sportivă e determinantă, dar observaţi şi grija pentru aspectul educaţional. Cine vrea să crească din punct de vedere valoric, să citească cele de mai sus şi să le reţină.

• Iulian VERNESCU

Să fii sportiv de performanţă nu e deloc simplu. Drumul până la vârful carierei este presărat cu multă sudoare, renunţări şi voinţă. Tocmai de aceea, întrecerea sportivă este o bătălie aprigă cu adversarul, cu cronometrul sau centimetrul, dar mai importantă este lupta cu propriul corp, cu propriile putinţe, cu limitele organismului uman. Este lesne de înţeles că orgoliile sunt foarte mari, că apropierea victoriei înseamnă uneori sutimi de secundă, un gol mai mult decât adversarul sau o decizie luată de un arbitru care poate înclina decisiv balanţa în favoarea unuia sau celuilalt dintre competitori. Încordarea protagoniştilor atinge uneori limite greu de imaginat pentru cei care urmăresc o întrecere sportivă şi care sunt pretenţioşi în dorinţa lor de a vedea un spectacol, o confruntare din care să iasă învingător preferatul lor. În timpul încleştării, nervii ating limite nebănuite şi reacţiile combatanţilor depăşesc uşor pragul normalului.
Aş vrea să spun două vorbe despre reacţiile nervoase ale sportivilor, în special despre cele vocale. Dacă atunci când doi bărbaţi joacă table şi zarul îl supără pe unul dintre ei, gura o poate lua razna. Dacă în decursul unei activităţi manuale un ciocan ratează cuiul şi nimereşte chiar unde nu trebuie, e lesne de înţeles ce urmează. Dar să ai gura spartă când ştii că te afli în public, într-un loc în care eşti urmărit de sute, mii sau chiar milioane de ochi şi urechi, mi se pare că se depăşeşte dezarmant orice limită de minimă decenţă. Urmăresc multe întreceri sportive, atât pe viu, în săli sau pe stadioane, cât şi la televizor. Cred că aţi sesizat cu toţii desele momente de paroxism vocal, când urechile noastre sunt agresate de un limbaj suburban. Cu ajutorul tehnicii moderne, a prim-planurilor realizate de operatori şi cameramani iscusiţi, chiar şi la televizor avem parte de momente penibile, când ochii noştri surprind mimica expresivă a sportivilor care îşi varsă focul în cel mai neaoş stil lingvistic!
Veţi spune că nu e nimic nou şi nici spectaculos, atâta timp cât mijloacele media sunt pline de un asemenea limbaj, sau, mai nou, când chiar în sălile Parlamentului se petrece acest lucru.
Ca mare amator de sport, am susţinut întotdeauna caracterul formativ al acestei activităţi şi sunt încântat atunci când am parte (din păcate, de prea puţine ori) de o abordare cu fair-play a unei întreceri sportive. De asta susţin că tinerii au nevoie de exemple pozitive şi că un limbaj colorat este dăunător şi uneori nociv. Din păcate, e tardiv să mai am pretenţii la acest capitol. În câteva rânduri mi-a fost dat să aud din gura unor tineri şi foarte tineri sportivi (atât băieţi, cât şi, culmea, fete!) vorbe despre care sincer, îmi e greu să-mi aduc aminte…
Trebuie, vrând-nevrând, să accept că e vorba de un alt exemplu al tendinţei societăţii româneşti care face ca anormalul să devină, încet, dar sigur, normal!

• Iulian VERNESCU

De câte ori l-am auzit oare pe Mitică Dragomir – zis „Corleone” – cu ochii săi bulbucaţi, afirmând că fotbalul românesc se identifică cu societatea în care trăim? Adică, e plin de hoţii la greu, totul culminând cu zăngănitul cătuşelor (beneficiari – arbitrii, conducătorii de cluburi, preşedinţii). Din păcate, nu s-au luat măsuri, iar „cancerul” a avansat!
Nu credeam însă că acest flagel poate să atingă chiar şi Campionatul Naţional de juniori-republicani. Când copiii CSM-ului din Rm. Vâlcea evoluau în seria „minerilor” (alături de Jiul Petroşani, Minerul Motru, Jiul Rovinari), pe lângă faptul că adversarii îi cam „rupeau de oase”, echipele de acolo mai făceau şi jocurile altora. Era vremea când antrenorul Cristi Lazăr nu se lăsa deloc înduplecat de telefoanele primite de la antrenorii echipelor adverse (deşi era chiar prieten cu unii dintre aceştia) şi, spre amuzamentul părinţilor, le aplica „corecţii” de genul: „o ploaie de goluri”! Am apreciat foarte mult acest lucru iar eu cred că, de atunci, copii au rămas cu o mentalitate sănătoasă de învingători. Era vremea când Univ. Craiova şi Pandurii Tg. Jiu tremurau cu gândul că-i lăsăm acasă şi nu vor participa la turneele semifinale sau finale.
Mă bucur nespus de mult că acelaşi lucru se întâmplă şi acum, cu Mitică Teleşpan la timonă (alături de acelaşi Cristi Lazăr, care pregăteşte şi o grupă mai mică). Astfel, în Seria a V-a din cadrul Campionatului Naţional de juniori-republicani A, în etapa a 11-a (ultima înainte de play-off), s-au desfăşurat două meciuri importante pentru configuraţia clasamentului final, unul dintre ele fiind CSM Rm. Vâlcea – CSU Voinţa Sibiu, tinerii fotbalişti din Zăvoi fiind deja calificaţi în play-off.
Ei bine, pentru a se califica în dauna echipei LPS Sebeş, sibienii trebuiau să câştige obligatoriu la Rm. Vâlcea. Atunci când vâlcenii au jucat la Sebeş, au făcut cunoştinţă cu jocul dur al acestora, încasând la greu palme şi picioare de ziceau că sunt la K1. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, juniorii noştri au învins atunci cu 3-1.
Cu toate că aveau amintiri urâte legate de LPS Sebeş, în faţa celor de la CSU Voinţa Sibiu, atât Mitică Teleşpan (antrenor principal), cât şi Cristi Lazăr, au ales să joace corect şi nu s-au implicat deloc în jocuri de culise, ci dimpotrivă, le-au administrat sibienilor o înfrângere categorică (5-1).
Toţi cei care au urmărit meciurile din această serie, ştiau că LPS Sebeş nu va putea să bată în mod corect pe Gaz Metan Mediaş, în celălalt meci din ultima etapă a seriei, dar au făcut „tot posibilul” să-i lase pe sibieni în afara play-off-ului, în primul rând prin victoria vâlcenilor, iar apoi prin aranjamentul mizerabil (al lor) cu Gaz Metan Mediaş (2-0). În aceste condiţii, în clasamentul final, LPS Sebeş a acumulat 20 de puncte, iar cei din Sibiu doar 19.
Stai şi te întrebi, aşadar, cum putem să progresăm când, până şi la acest nivel juvenil, avem parte de aranjamente şi de antrenori incompetenţi care îi învaţă pe copiii, aflaţi la începuturile carierei lor, să păcălească fotbalul? De aceea, ţin să adresez felicitări pentru antrenorii vâlceni care ştiu să-şi respecte meseria!

Alexandru Ionescu, un junior care pune cariera fotbalistică pe primul plan

Sunt juniori la CSM Rm. Vâlcea care se pregătesc cu echipa mare. Unul dintre aceştia e Alexandru Ionescu, zis „Licurici”. Cu toate că a primit de două săptămâni vacanţă din partea antrenorului Marius Mitu, acesta a găsit de cuviinţă să fie prezent în continuare la antrenamentele republicanilor A. Ionescu a jucat în meciurile amicale şi a fost chiar „motorul” echipei. El face parte din „garda” veche a juniorilor născuţi în anul 1993, iar dacă va continua pe aceeaşi linie, cu siguranţă, va face şi performanţă. E un copil serios, care a fost învăţat încă de mic de părinţi să se descurce singur într-un apartament din Rm. Vâlcea.

• Dănuţ OMEAG

P.S.: În ultimul timp, antrenorii noştri au cam prins totuşi un obicei foarte prost. Mai ales la grupele mici, acolo unde se fac cantonamente cu o durată de cinci zile. Nu mai vorbesc de costuri, care nu se prea justifică. Păi, până la urmă, ori se pleacă într-un stagiu de pregătire de 10-12 zile, ori nu se mai pleacă deloc!
Nu trebuie să se mai facă aşadar o afacere din aceste „plimbări”, ca la iarbă verde. De asemenea, cred că cineva ar trebui să se preocupe şi de echipamentul de prezentare al copiilor, deoarece, cu toate că vâlcenii se află printre fruntaşi în clasament, sunt cam cei mai „amărâţi” la capitolul imagine!

Printre pericolele ce ameninţă sportul mondial, cele mai evocate sunt dopajul şi violenţă, cele care au provocat şi reacţiile internaţionale cele mai vii. Cuvântul  DOPING a apărut pentru prima oară, într-un dicţionar englez, în 1889. Era definit ca o mixtura de opiu şi narcotice, într-un lichid stimulant, folosit pentru cai. Originea termenului se pare că nu e englezească, ci trebuie căutată în sud-estul Africii. Aici, „dop” desemna, acum aproape două secole, un fel de rachiu cu calităţi energetice. Mai târziu i s-a ataşat sensul de narcotic sau stupefiant, ajungându-se apoi, în vorbirea curentă engleză, la cuvântul „dope”, ce indica, fără menajamente, un individ diminuat mintal, moral şi fizic, o „căzătură” în jargonul depreciativ. Din motive neclare, dopingul a primit, în lumea modernă a sportului de performanţă, o semnificaţie cu totul opusă, fiind considerat capabil să amelioreze calităţi funcţionale şi să sporească energia.

• Iulian VERNESCU