La sfârşitul lunii martie se va disputa în România turneul pre-olimpic în urma căruia două echipe de handbal feminin vor merge la Olimpiada din vară. Alături de selecţionata lui Tadici, pentru două locuri ce dau dreptul la calificare se bat Ungaria, Polonia şi o reprezentantă din Asia. La prima vedere este un turneu uşor, cu România ca şi calificată, iar Ungaria şi Polonia luptând pentru poziţia secundă. Fiind şi gazdă, echipa ţării noastre n-ar trebui să rateze un succes destul de facil. Istoria recentă ne arată, însă, altceva…

Gazdă a fost echipa României şi atunci când, la Bucureşti, ne opream în faţa Serbiei şi ratam pentru prima dată în istorie participarea la un turneu final european. De data asta ar trebui să nu mai fie aşa, iar şefii handbalului românesc au multe de învăţat din propriile greşeli, dacă sunt în stare. Barajul ratat pentru Europene s-a disputat la Bucureşti, în faţa unui public ce a excelat prin absenţă. Nu erau spectatorii cei care să introducă mingea în poarta adversă, dar erau susţinătorii morali al unor jucătoare obişnuite să audă încurajările şi aplauzele a 3-4 mii de suporteri.

Preşedintele Cristian Gaţu, din fruntea Federaţiei Române de Handbal, găseşte nod în papură printr-o recomandare a EHF în care se spune că preferabil ar fi ca disputarea turneului pre-olimpic să aibă loc în săli cu o capacitate de peste 5000 de locuri. Este o recomandare, nu o condiţie obligatorie! Legându-se de ea, Gaţu vrea ca fetele lui Tadici să joace la Bucureşti contra Ungariei, Poloniei şi celei de-a treia echipe, din Asia. Cu toate că numai Gaţu vrea la Bucureşti, toţi ceilalţi din anturajul echipei sau chiar din afară preferând Râmnicu Vâlcea, preşedintele FRH o ţine pe-a lui – „ca gaia, maţu!”
Presa centrală, numind aici nu doar redacţiile principalelor ziare de sport, ci şi televiziunile, ar putea să susţină, din comoditate, ideea lui Gaţu, pornind şi de la premisele economice că e mai uşor să relatezi un eveniment sportiv din Bucureşti, decât să trimiţi o armată de jurnalişti, cu arme şi bagaje, la Râmnicu Vâlcea. Totuşi, presa centrală nu-i dă dreptate lui Gaţu. Toată lumea vrea la Râmnicu Vâlcea, iar pe tapet s-a pus zvonul că în spatele dorinţei lui Gaţu de a se juca în Bucureşti s-ar afla interese economice personale prin care preşedintele FRH ar urma să primească ceva de pe urma cazării echipelor la anumite hoteluri din Capitală. Adevărat sau fals?

Pentru vâlceni, lupta de pe malul Dâmboviţei nu trebuie privită cu suspiciunea unor afaficuri de care, probabil, unii ştabi din FRH n-ar fi străini. Pe noi ne interesează că atunci când cel puţin şapte handbaliste de la CS Oltchim joacă pentru naţională, ele trebuie susţinute. Cine le va susţine la Bucureşti? O sală de 5000 de locuri în care vor fi cel mult 3500 de spectatori arată ca o sală goală. Impactul vizual şi acustic va fi demoralizator. La noi, în Sala Traian, cel puţin 3500 de spectatori ar ocupa inclusiv treptele dintre sectoarele tribunei şi ar crea „vulcanul” din lava căruia să erupă spectacolul consacrat al handbalistelor antrenate de Gheorghe Tadici. În faţa acestor argumente, dar şi a multor altora, preşedintele Cristian Gaţu trebuie să cedeze şi să aducă turneul de la finele lunii martie la Râmnicu Vâlcea. Dacă va continua să susţină aberaţia cu disputarea lui în Capitală, lasă loc la interpretări şi la suspiciunea că domnia sa pune pe prim plan interese personale, cei drept – nedovedite!, în faţa unor interese naţionale evidente.
Florin Remus MĂNOIU

Deşi Oltchim a pierdut derbiul cu Rulmentul din Liga Naţională (meci care ne-a arătat odată în plus cât de mare este prăpastia între handbalul modern practicat în Europa şi cel încâlcit jucat din ţară), echipa lui Gheorghe Tadici a rămas aceeaşi forţă de temut pe plan european. Succesul concludent de la Podgorica vorbeşte de la sine despre acest lucru. Care să fie cauza acestui parcurs fără greşeală în Europa al vâlcencelor? Oare este întrecerea internă mai puternică decât Liga Campionilor? Cu siguranţă, nu! Şi-atunci, de ce se laudă unii cu succesele acestea trecătoare pe plan intern, în loc de a le căuta pe cele cu adevărat măreţe în competiţiile europene? Păi, poate pentru că nu au ajuns încă atât de departe! Dar vor ajunge oare?

Nu ar fi mai normal să pretinzi că eşti „mare şi tare” dacă ai reuşit de exemplu să ţii piept unor „granzi” ai handbalului din lume, decât „să depui toate eforturile” pentru a învinge o echipă al cărui prestigiu nu-l vei putea egala niciodată pe plan european, fie chiar şi dacă e vorba aici de o grupare care încorporează 80 la sută din naţionala României? În fond, cine a avut câştig de cauză în urma scandalosului derbi de săptămâna trecută se va vedea mai târziu, atunci când se va trage linie, la finele campionatului intern, dar şi la sfârşitul competiţiilor europene. Pentru că acolo e baiul. Să nu fie precum la fotbal, să ne luptăm în „declaraţii” în ţară, iar afară să ieşim precum nişte „mieluşei”. Ar fi păcat să se întâmple la fel şi-n handbal.

Nu de puţine ori, în declaraţiile pe care le-au făcut în presa centrală, conducătorii echipei braşovene au spus că vor să egaleze performanţele Oltchim-ului din sezonul trecut. Iar asta înseamnă inclusiv să câştige Cupa Cupelor. Până acum, nimic nu li s-a îndeplinit braşovencelor din acest punct de vedere. Acolo unde Rulmentul nu a răzbit, Oltchim-ul a făcut-o cu vârf şi îndesat. Şi trebuie să ne aducem aminte de câteva meciuri, de câţiva adversari întâlniţi în ultima perioadă de ambele echipe. A fost mai întâi FTC Budapesta acum doi ani, de care Rulmentul nu a reuşit cu nici un chip să treacă într-o partidă amicală, dar pe care trupa lui Tadici pur şi simplu a dezintegrat-o în cinci partide consecutive. Şi a mai fost un alt meci reprezentativ, cel cu Zvezda Zvenigorod, de care de asemenea Rulmentul s-a împiedicat anul trecut, în primăvară, în Cupa EHF (rusoaicele lui Trefilov au câştigat lejer ambele confruntări), echipă pe care însă Oltchim-ul a reuşit s-o învingă în septembrie 2007 la Supercupa Europei desfăşurată în Sala Traian.

Şi-atunci, hai să lăsăm laudele astea pe plan intern şi să ne fixăm atenţia pe o reprezentare internaţională cât mai bună, pentru că acolo se vede cu adevărat valoarea unei echipe mari. Iar Oltchim a dovedit până acum că este unică în această privinţă, că doar Vâlcea contează. Dacă fiecare ar gândi astfel, atunci despre titlul naţional s-ar vorbi ca despre ceva banal (ei bine, chiar aşa ar trebui să se întâmple acum, când România are dreptul de a alinia două echipe în Liga Campionilor).
Nicolae Ciucescu

Începutul anului 2008 reprezintă nu doar posibilitatea de a face o analiză şi o retrospectivă a ceea ce a însemnat precedentele doisprezece luni pentru sportul vâlcean, ci şi ocazia de a-ţi pune în gând să realizezi anumite lucruri. Pentru cei ce se ocupă de sportul vâlcean, şi mă refer aici la persoanele direct implicate: antrenori şi sportivi, 2008 poate reprezenta un an de excepţie al carierei fiecăruia. Dacă la sporturile individuale stăm bine, pentru baschet, fotbal şi handbal, adică sporturile de echipă reprezentate la un nivel superior, succesele din 2008 pot să fie mai mult decât bune, în unele cazuri, fără a exagera deloc, am putea spune că ne aşteptăm la „succese istorice”.

Baschetul este sportul de la care se aşteaptă în 2008 măcar menţinerea la nivelul succeselor de anul trecut. Băieţii de la BC Rm. Vâlcea ar trebui să izbutească performanţa de a se menţine în Divizia A, chiar dacă ar fi nevoiţi să mai participe la turneul de promovare-retrogradare, aşa cum au făcut-o şi în 2007. Fetele de la CET Govora ar trebui să revină la parcursul bun din startul campionatului şi, cu toate că pare greu de crezut, ar putea prinde în final un loc pe podium.

Fotbalul, chiar dacă nu este reprezentat la eşaloanele naţionale superioare, are privilegiul de a fi, graţie numărului mare de iubitori ai sportului rege, în prim-plan. CSM Râmnicu Vâlcea poate intra în istoria oraşului dacă va izbuti ceea ce n-a făcut anul trecut când avea în ultima etapă şanse mari de reuşită: să promoveze în Liga I. Sincopele din sfârşitul turului nu ne dau mari speranţe, dar mai este o lună şi jumătate până când reîncepe campionatul şi ar fi bine să dea dovadă de profesionalism toţi cei direct implicaţi, antrenori şi jucători, pentru a se ridica prin rezultatele lor la pretenţiile clubului care până acum a oferit acestora condiţii excelente şi a primit rezultate mediocre. Tot fotbalul ar putea da, după doi ani de eşecuri consecutive, şi o promovare a campioanei judeţului. După ce Cozia Călimăneşti şi, apoi, Sportul Râmnicu Vâlcea, au ratat barajele de promovare, anul acesta sperăm să „spargă gheaţa” una din cele trei favorite, Dinamo Horezu, Hidroelectra Râmnicu Vâlcea sau CSM Drăgăşani, ce va fi fericita campioană a Ligii a IV-a. Iar despre fotbal aş încheia spunând că poate şi fotbalul în sală ar reînvia, perioadele când Frăţia şi Distins făceau furori la futsal devenind, din păcate, amintiri!
Handbalul l-am lăsat ultimul, dar el ne va putea aduce cele mai mari performanţe înregistrate vreodată de sportul vâlcean. Fetele de la Oltchim pot câştiga din nou, pe plan intern, cele trei trofee: campionatul, cupa şi supercupa. Pe plan european visăm din nou la Liga Campionilor, iar acest vis pare mai aproape ca oricând de realitate! Handbalistele pregătite de Gheorghe Tadici vor lupta şi pentru medaliile olimpice, şi pentru calificarea la ediţia viitoare a Europenelor… Toate cele amintite aici reprezintă tot atâtea posibilităţi pentru a anticipa că în 2008 handbalul va fi din nou „regina balului” şi ne va oferi cele mai multe satisfacţii!
Florin Remus MĂNOIU

La sfârşit de an se cuvine să facem o scurtă privire înapoi spre ceea ce a însemnat 2007 în sportul vâlcean. Putem afirma că de foarte mult timp nu am mai avut un an aşa bun în sportul vâlcean, iar o astfel de afirmaţie este valabilă dacă nu ar include rezultatele din fotbal. „Regina balului” în 2007 a fost, indiscutabil, echipa de handbal feminin Oltchim, aceasta câştigând tot ce se putea câştiga la nivel de echipă de club în competiţiile în care a fost angrenată. Nu are rost să vorbesc prea mult despre trofeele aduse în vitrină: Cupa României, Cupa Cupelor, Supercupa României, Supercupa Europei şi titlul naţional. Nici despre parcursul excelent din Liga campionilor, pentru că aici finalitatea va fi în 2008. Şi celelalte sporturi au stat bine în 2008, iar statistica Direcţiei pentru Sport a judeţului Vâlcea a consemnat asta. Sunt multe de spus la capitolul „reuşite”, dar să vedem care au fost şi marile eşecuri.

Fotbalul, cel numit „sportul rege”, a ţinut să fie „nominalizat” de două ori la un neoficial top al eşecurilor sportive din 2007. Capul de afiş l-a ţinut, din păcate, CSM Râmnicu Vâlcea, echipă ce ne-a făcut să sperăm până-n ultimul moment că va promova în Liga I, iar cu 90 de minute înainte de finalul campionatului era pe un loc promovabil. Este, desigur, o oarecare performanţă că a ajuns să stea în preajma liderului, dar când munca de un an de zile depinde de un meci cu o echipă „vai mama ei”, de pe ultimele locuri, iar în jocul respectiv vâlcenii nu au arătat nimic, s-au creat multe suspiciuni. S-a vorbit de blaturi, de neapărarea şanselor… s-au făcut puţine valuri, dar s-a digerat greu un mare eşec: s-a ratat promovarea în Liga I.

Al doilea mare eşec sportiv l-a înregistrat campioana judeţeană Sportul Rm. Vâlcea. Echipa care a defilat prin Liga a IV-a a fost pusă pe coji de nucă la Caracal, acolo unde adversara din teleorman nu i-a acordat prea multe şanse. A fost un meci pierdut atât de categoric, nu ca scor, cât ca evoluţie în teren, încât avem imaginea diferenţei mari între amatorismul din fotbalul Vâlcean şi semi-profesionalismul din alte judeţe. Mai mult, pe final de meci unii jucători au avut şi comportament nedemn, agresând-o pe arbitra întâlnirii. S-a ratat pentru al doilea an promovarea unei campioane din fotbalul judeţean şi asta spune multe, însă o analiză a acestui fenomen o vom face anul viitor. Acum nu ne rămâne decât să trecem la „arhivă” ce a fost şi să privim cu speranţe spre 2008…
Florin Mănoiu

Premierea celor mai buni zece sportivi vâlceni ai anului 2007 a adus un nou trofeu pentru karatistul Marian Totelecan. Munca şi seriozitatea sa au fost răsplătite pe măsură de-a lungul unui întreg an în care s-a impus la majoritatea concursurilor la care a participat. La final, aşa cum era firesc, respectându-se anumite criterii, acest talentat sportiv a fost desemnat şi cel mai bun sportiv vâlcean în 2007.
Vreau să nu creadă cineva că-i contest performanţele sau meritele sportive. Am însă ceva de obiectat asupra sistemului sau mai bine zis asupra criteriilor ce departajează sportivii. Din start, sporturile de echipă sunt dezavantajate.

Acolo individualităţile trec în linia a doua sau depind de performanţele altora. Un alt mare dezavantaj al sistemului sau criteriilor actuale îl reprezintă neraportarea numărului de sportivi dintr-un anumit sport la numărul de medalii, trofee sau premii acordate. Iertată să-mi fie comparaţia, dar una e să te impui la nivel internaţional într-un sport de echipă unde sunt sute de mii de alţi competitori şi alta e să practici un sport care pe fiecare gen în parte abia adună câteva mii de practicanţi. Nu vreau să fiu rău şi să mă leg de expresia preferată a unui ziarist vâlcean, că el nu e bun la Karate Shotokan, ci preferă o porţie de karate-ficăţei! Nu vreau să minimalizez importanţa sporturilor individuale, dar nu pot să nu subliniez faptul că la sporturile de echipă, când în handbalul feminin românesc, european şi mondial se obţin performanţe ce-şi au pornirea de la Râmnicu Vâlcea, ele să nu fie raportate la numărul de ai handbaliste, a se înţelege adversare, pe care o sportivă le înfruntă.

Ionela Gâlcă mi se pare a fi, din acest punct de vedere, câştigătoarea morală a titlului de sportivul anului în Vâlcea. Cine vrea să mă contrazică are posibilitatea să pună una lângă alta lista fiecărui sportiv cu performanţele sale în decursul acestui an. Ionela are, la o scurtă recapitulaţie, destule performanţe ce mă fac să cred că ea este cea mai bună. A câştigat cu echipa sa de club tot ce se putea câştiga pe plan intern: campionatul României, Cupa României, Supercupa României şi titlul ce o evidenţiază din rândul colegelor sale, acela de autoare a celor mai multe goluri. Pe plan european a câştigat Cupa Cupelor (se pare că şi aici a fost cea mai bună marcatoare, deşi nu am o statistică oficială!) şi Supercupa Europei! Să nu mai spunem că a contribuit decisiv la calificarea în fazele superioare a echipei Oltchim în Liga Campionilor Europeni…

Pe plan mondial a ajuns cu echipa României în semifinalele turneului final şi a fost declarată cea mai bună jucătoare pe postul său (era să zic „pe stilul său” aşa cum cei din sporturile individuale inventează tot felul de stiluri de la un an la altul). A fost singura handbalistă din România (atenţie, din Românie, nu doar din Vâlcea!) nominalizată în „echipa ideală” a Campionatului Mondial. Desigur, Ionela Gâlcă, handbalista harnică şi modestă, ce a obţinut toate aceste performanţe, putea câştiga şi mai mult. Merita mai mult dacă… şi aici să nu spunem cum a plecat capul naţionala lui Tadici în faţa rusoaicelor, nemţoaicelor şi chiar a unor arbitri părtinitori!

Ştiu că se putea mai mult şi poate acesta e marele regret nu doar al ei, ci al tuturor celor ce au urmărit disputele handbalistice din ultimul timp. Dar, domnilor care faceţi ierarhii, stabiliţi criterii şi decideţi cine este cel mai bun, răspundeţi-mi la o întrebare: ce trebuia să mai câştige Ionela Gâlcă pentru a fi desemnată cea mai bună sportivă a Vâlcii? Până să aflu răspunsul, eu vă spun punctul meu de vedere: ea este cea mai bună sportivă a judeţului în 2007, iar din „arhivă” o să caut să aflu ce alte handbaliste au reuşit să mai ajungă în cariera lor la performanţele Ionelei Gâlcă.
Florin Mănoiu

Expresia din titlu nu-mi aparţine, ea fiind inspirată de versurile unui cântec ce dorea să promoveze ideea de a nu se spune doar că Bucureştiul e „Micul Paris”, ci şi invers, că Parisul e un „Grande Bucureşti”. Deşi nu are rost să explic amănunţit, acum, provenienţa primei comparaţii, se ştie că ea caracteriza stilul de viaţă al boierimii bucureştene de la începutul secolului trecut, boierime ce copia cu bune şi uneori cu rele obiceiurile pariziene. Întorcând comparaţia, ar trebui să ne imaginăm un „ceva” copiat de către francezi de la români. Ce să copieze bun Parisul de la Bucureşti? Greu de răspuns! Dar ce să copieze rău? Ei, hai că aici am găsit ceva: arbitrajul tendenţios!

Parisul a devenit un „Grande Bucureşti” când în văzul unei lumi întregi, la un meci de handbal feminin, doi arbitri letoni au avut prestaţii caracterizate în România drept tendenţioase, de favorizare a echipei gazdă. Au făcut tot posibilul, întâi vreme de o repriză, să stopeze victoria României şi calificarea echipei antrenate de Gheorghe Tadici în semifinale. Au inventat lovituri de la şapte metri pentru franţuzoaice ajutându-le să revină în joc… în final au anulat un gol perfect valabil al echipei noastre pentru ca partida să ajungă în prelungiri. A fost un meci ca un thriller cu happy-end, ca un film de Copolla, terminat prin „aprinderea” Steluţei ce a adus lumină şi închiderea porţii de către brava… Luminiţă.

Mulţi s-au grăbit să spună: „Bine că Dumnezeu a făcut dreptate şi am eliminat Franţa…. Meritam să mergem mai departe!”, iar acum, după ce România a ratat medaliile trebuie să vedem că, prin prestaţia arbitrilor letoni şi prin „trimiterea” meciului în prelungiri, fetele noastre au făcut eforturi suplimentare, au fost vlăguite şi au ajuns victime sigure în faţa „tancurilor” ruseşti şi a „panzerelor” germane. În timp de adversarele noastre din semifinale şi finala mică au jucat în sferturi partide mult mai lejere, a fost explicabilă căderea fizică a handbalistelor lui Tadici. Umărul la ratarea obţinerii unor medalii a fost pus de comportamentul dâmboviţean al celor ce au vrut să ajute Franţa… Atunci s-a rupt filmul! Un prim film cu final fericit, dar cu două continuări ratate! Comentarii vor mai fi, se va mai privi în urmă, însă Liga Campionilor ne poate oferi, la nivel de echipe de club, şansa de a arăta Europei cine e mai bun. Echipa Oltchim poate câştiga trofeul în dauna rusoaicelor lui Trefilov. Din fericire, de data aceasta, drumul spre victorie nu trece prin Grande Bucureşti!
Florin MĂNOIU

În aceste zile, odată cu intrarea în vacanţa de iarnă, presa centrală – căci la ea mă voi referi în cele ce urmează, începe să dea partea leului şi altor sporturi, nu doar fotbalul. Evenimentul cel mai important pe plan sportiv este, după părerea mea, Campionatul Mondial de Handbal feminin aflat în plină desfăşurare în Franţa. Poate că privesc lucrurile mai mult cu sufletul, având în vedere numărul mare de jucătoare de la Oltchim prezente în echipa naţională, dar între performanţele unei asemenea echipe şi un meci de Liga I nu trebuie să încapă comparaţie. Şi totuşi, presa sportivă din Bucureşti ne obligă să comparăm.

Echipa României, antrenată de Gheorghe Tadici, a obţinut până în acest moment, înaintea ultimului meci din grupa principală, cinci victorii (cu Polonia, China, Tunisia, Coreea de Sud şi Spania) şi a suferit o singură înfrângere (cu Ungaria). Ne pregătim de un „război” cu cele mai puternice echipe din handbalul mondial: Rusia, Norvegia, Franţa, Germania – ordinea nu contează. În aceste condiţii, când România ţinteşte, chiar dacă nu o spune răspicat, să obţină medaliile de aur şi, probabil, cel mai mare succes al unei selecţionate din ţara noastră de după 1989, mi-a fost dat să observ o indiferenţă ciudată a principalelor publicaţii din presa scrisă sportivă.

În ediţiile lor de luni, principalele ziare de sport din România au tratat pe primă pagină drept evenimentul sportiv al zilei victoria echipei de fotbal Steaua Bucureşti la Piatra Neamţ, în detrimentul calificării României în sferturile de finală ale mondialului de handbal feminin. Nicio problemă – mi-am zis – poate a contat eşecul cu Ungaria, şi de aceea o mai mare importanţă i se acordă României în paginile de interior! Răsfoiesc cele 24 de pagini ale ambelor publicaţii şi observ că una dintre ele acordă cu greu două pagini handbalului, la fel cât meciului de fotbal CFR Cluj – Oţelul Galaţi, iar cealaltă publicaţie pare a fi puţin mai darnică, dar nu scrie despre România mai mult decât despre meciul Dinamo Bucureşti – Gloria Buzău. Pentru cei ce nu sunt fani ai Ligii I fotbalistice, le spun că era vorba de două partide între echipe aflate în zone diferite ale clasamentului, că în urma succeselor obţinute de gazde nici una şi nici cealaltă dintre echipe n-au obţinut vreo performanţă anume, vreo calificare într-o fază superioară sau vreun premiu!

Poate se vor găsi persoane care să mă întrebe de ce vorbesc de „funie în casa spânzuratului”, plecând de la premisa că nu pot critica presa centrală atât timp cât aici, la Vâlcea, presa sportivă pune tot fotbalul pe primul loc, în detrimentul handbalului. În acest caz subliniez că spre deosebire de presa locală, la nivel naţional posibilităţile şi investiţiile, plus încasările din publicitate, sunt infinit mai mari. Am vorbit despre toate acestea pentru a atrage atenţia celor ce se grăbesc să sponsorizeze presa centrală rugându-i să privească mult mai atenţi, pe parcursul întregului an, modul cum sunt tratate subiectele. Eu cred că presa locală îşi face mai bine datoria şi în sport, şi în politică, punând deseori pe primul plan performanţele, nu interesele financiare sau economice.
Florin Mănoiu

A trecut un an de când publicaţia ARENA nu mi-a mai găzduit articolele sau opiniile. Era normal să fie aşa din moment ce am ales, la vremea respectivă, împins de anumite împrejurări, să fac parte din „echipa Pintilie” într-o funcţie ce-mi impunea echidistanţă faţă de mass-media vâlceană. Acum, după un an de zile, constat că pe unul dintre şefii fotbalului judeţean, altădată un răsfăţat al relaţiei cu presa, l-a schimbat funcţia. Şi el m-a schimbat apoi pe mine nemulţumit că pentru faptele sale presa îl critică adesea, iar eu sunt „ocrotit” şi nu sunt pus la zid pentru fapte ce nu-mi aparţin. Am trăit experienţa amară a unei demiteri pe motiv că „ofer informaţii presei”. Ori, din punctul meu de vedere, presa trebuie să aibă liber la informaţii, mai ales atunci când e vorba de o instituţie de genul Asociaţiei Judeţene de Fotbal.

Mulţi s-ar fi aşteptat ca după aşa-zisa şedinţă de Birou Executiv, când Pintilie a comunicat decizia de a mă destitui, eu să sar la „gâtul” lui. Am primit încurajări şi sfaturi să procedez astfel (să-l critic prin ziare, să-l dau în judecată, să-l reclam la FRF…), dar am ales să cântăresc bine lucrurile şi voi explica pe scurt, în cele ce urmează, de ce despărţirea de Pintilie a fost mai degrabă una amiabilă decât un „divorţ în stil italian”. Modul cum a procedat Pintilie când a decis demiterea mea a demonstrat că în spatele unui astfel de demers nu stă Pintilie, ci stă un personaj diabolic, un individ care turbase de nervi în primăvară, atunci când a constatat că lucrurile merg bine la AJF Vâlcea şi el devenea „a cincia roată la căruţă”. Deşi are în preajma lui doi „jurişti”, preşedintele Pintilie a fost lăsat să ia decizia de a mă schimba astfel încât eu să pot sa-l dau în judecată şi să-l câştig. Abia aşteptau o serie de indivizi malefici ca eu să pot începe un război cu Pintilie. Şi-ar fi dorit să devină „interimari”, să acceadă în structuri de observatori federali sau să-şi hrănească orgoliile tâmpe cu funcţii şi roluri de „salvatori” ai unui fotbal la a cărui compromitere lucrează de zor. În schimb, deocamdată, nu am de gând să declanşez un război cu Pintilie, orişicâte motive aş avea. Nu-l atac, dar nici nu-l voi apăra, şi iată de ce:

Nu îl atac pe preşedintele Pintilie pentru că nu vreau ca în urma unui război pe care l-ar pierde cu presa, altcineva să profite. Nu vreau să scoată nimeni castanele din foc cu mâna mea şi ştiu că sunt destui cei care speră să se adeverească proverbul cu „doi se ceartă şi al treilea câştigă”. Răspund astfel public tuturor celor care m-au îndemnat de aproape o lună de zile încoace spunându-mi: „termină-l pe Pintilie, dă-l jos că te ajut, dar să nu afle nimeni că eu sunt de partea ta!”

Nu îl apăr pe preşedintele Pintilie pentru că fiecare e responsabil pentru faptele sale şi orice pasăre pe limba ei piere. Dacă a avut atât de multă minte încât să creadă că eu îi sunt duşman, iar ceilalţi îi sunt mai prieteni, atunci îl las să dea cu capul de sus pentru a vedea pragul de jos. Ca ziarist nu pot îl apăr pe preşedintele Pintilie atunci când şefii unor echipe vor avea curajul să spună public ce-i doare şi când îşi vor asuma responsabilitatea de a se interesa de soarta cluburilor lor. Şi, pentru că nu vreau ca pe viitor să dezgrop morţii, închei prin a relata „filmul” divorţului meu de AJF Vâlcea fără prea multe comentarii:

Pe 1 noiembrie s-a ţinut o aşa zisă şedinţă de Birou Executiv în care Pintilie a comunicat decizia de a mă destitui pe motivele că un act (protocol) a fost înregistrat fără a fi în regulă – dacă era aşa, atunci trebuia să anuleze actul şi nimic mai mult!; că un alt act (al CSM Rm. Vâlcea) era falsificat – dacă era aşa, şi Pintilie ştie bine care-i adevărul, atunci trebuiau luate măsuri cu clubul vinovat; şi în fine al treilea motiv a fost acela că i-am comunicat ziaristului Bogdan Nicula deciziile Comisiei de Apel – în acest caz chiar dacă ar fi fost aşa nu era nimic ilegal. Concedierea mea pentru că dau informaţii echipelor prin intermediul presei arată o posibilă deviere de comportament, cu accente dictatoriale. Am aşteptat două săptămâni crezând că Pintilie revine asupra deciziei. Mai mult, văzând că cei din preajma sa mă îndeamnă să-l dau în judecată, iar după ce mi s-a comunicat că sunt în preaviz mi se cer tot felul de note explicative şi s-a trecut la şicane, i-am prezentat lui Pintilie demisia mea pentru a-i acoperi astfel gafa unei demiteri ilegale.

PS: A trecut un an de la alegerea lui Pintilie. E vremea unui prim bilanţ. Îi invit pe cei implicaţi în fenomen să îşi spună părerile, pozitive sau negative, în ARENA. Iar domnului preşedinte Pintilie îi solicit o copie a procesului verbal al şedinţei de Birou Executiv al AJF Vâlcea din data de 1 noiembrie 2007. Dacă nu mi-o va trimite pe numărul de fax de la ARENA, îi comunic că cineva tot o va face, pentru că în jurul său sunt câţiva „trădători” care, probabil, adună „probe” pentru a-l compromite pe Pintilie înainte de a o face el singur.

Florin MĂNOIU

Echipele de fotbal din Drăgăşani au încheiat un sezon cu rezultate diametral opuse; sub aşteptări în Liga a IV-a, excelente în Liga a V-a. Astfel, prin prisma rezultatelor înregistrate de contracandidatele la retrogradare (demne de calciopar!), Petrolul II este retrogradată în eşalonul al cincilea. Mai există doar şansa ca Sportul Rm. Vâlcea să câştige barajul şi să le asigure petroliştilor menţinerea în Liga a IV-a. Alma Lex, după cel mai slab campionat din existenţa clubului, va căuta să şteargă imaginea şifonată a ultimului an. „Bursa zvonurilor” din Parcul Municipal, acolo unde se adună chibiţii fotbalului, prin vocea lui Nea Nae Covrig îl acreditează în pole-position pentru preluarea funcţiei de antrenor la echipa jandarmilor pe Remi Badea, cel ce l-a lansat în fotbal pe Daniel Stanciu (portarul echipei Dinamo, Selena Bacău, FC Argeş).

Se pare că prietenia dintre „MM” poate fi garanţia succeselor viitoare. CSM Drăgăşani va încerca să poarte stindardul fotbalului drăgăşănean, cu o echipă alcătuită din mulţi elevi şi studenţi, şi va căuta să readucă publicul pe stadion. Deşi obiectivul celui de-al doilea an de existenţă nu a fost încă stabilit, conducătorii echipei, în speţă primarul municipiului Drăgăşani, inginerul Gheorghe Iordache, directorul Alin Pavelescu şi ceilalţi care au dorit să rămână simpli anonimi în spatele acestor rezultate, dar şi tehnicienii (profesorii Alex Morariu, Adi Lupu, Narcis Enăchescu şi Tavi Mîţoc), cu toţii sunt conştienţi de eforturile ce trebuie depuse pentru un parcurs cât mai bun în Liga a IV-a.
Sandu ŞOCU

În acest moment, când CSM Rm. Vâlcea este foarte aproape de a realiza o performanţă de mult aşteptată, accederea în primul eşalon fotbalistic al ţării. De aceea, acum, mai mult decât oricând, echipa are foarte mare nevoie de suporteri. Am rămas plăcut impresionaţi la meciul cu „U” Cluj, când am putut vedea ce înseamnă cu adevărat o galerie, bine organizată, cu fulare, steaguri şi multe alte accesorii, aşa cum îi stă bine unei galerii care îşi încurajează echipa favorită indiferent de evoluţie. În timp ce ardelenii fluturau steagurile şi îşi încurajau favoriţii, suporterii vâlceni asistau la meci ca la teatru, din când în când auzindu-se câte o înjurătură şi… doar atât, nicio încurajare, niciun cuvânt de îmbărbătare… nimic.

Dacă vom continua să ne „încurajăm” favoriţii în acelaşi mod, e clar că nu putem avea pretenţia ca echipa să facă performanţă. Este păcat de ceea ce se întâmplă, dar nu este totul pierdut.
Vâlcenii vor avea o săptămână de foc, cu meciuri capitale, ce vor decide viitorul echipei. Miercuri, pe stadionul „Oltchim”, cu Gaz Metan Mediaş şi sâmbătă la Mioveni, cu Dacia. Pentru a da un ascendent moral jucătorilor, suporterii trebuie să înţeleagă că este mare nevoie şi de aportul lor. Dacă vrem ca CSM-ul să promoveze, trebuie să înţelegem faptul că o echipă de fotbal are nevoie în primul rând de suporteri pentru a face performanţă şi, dacă mergem la stadion ca la teatru, atunci nu mai putem emite pretenţii.

Haideţi să fim alături de CSM Rm. Vâlcea, pentru că, să nu uităm, publicul poate reprezenta al 12-lea jucător, iar la finalul acestui campionat am putea să ne bucurăm cu toţii că am promovat în Liga I!
Romulus Dumitru