De ce nu şi Vâlcea?

Urziceni, Oneşti, Mediaş, Piatra Neamţ, Târgu Jiu. Oraşe care spun prea puţin sau nimic, dar care au avut sau au echipe în Liga I. Termene de comparaţie, etaloane pentru Vâlcea, un oraş cu tradiţie în fotbal. Îmi vine greu să accept ascensiunea Unirii Urziceni sau apariţiile meteorice ale lui Gaz Metan Mediaş în prima divizie, în timp ce Zăvoiul se zbate ciclic să menţină o echipă în Divizia B.

De la Bucureşti, Vâlcea nu există decât prin handbal. Ceea ce nu e puţin, ţinând cont de performanţele Olchimului, dar nu este suficient. Suporterii vechi trăiesc cu amintirea Chimiei şi a Universităţii Craiova, cei tineri, în lipsă de modele, respiră mirajul Stelei, fapt îngrijorător pentru o identitate regională atât de puternică precum cea oltenească.

Este adevărat, la Vâlcea au fost convulsii, s-au desfiinţat echipe, au fost arestaţi patroni, chiar şi primari, dar fotbalul, poate surprinzător, merge pe drumul cel bun. Există bani, există răbdare, deci avem un punct de plecare. Şi un potenţial imens din partea suporterilor, care vor umple tribunele – cum au mai făcut-o – dacă CSM va intra în lupta promovării cu şanse reale.

Paradoxul acestei zone este că a dat, probabil, cele mai mari personalităţi din conducerea fotbalului românesc actual – Dumitru Dragomir, Ion Crăciunescu, Gheorghe Constantin – însă nici unul nu s-a implicat vreodată în fotbalul din Vâlcea. Probabil că nici n-or să facă, însă Vâlcea se poate ridica şi singură. Până la urmă, cu ce sunt mai presus Piatra Neamţ sau Urziceni? De ce nu şi Vâlcea?

George PĂUNESCU-editorialist PROSPORT

Dirijorul dă tonul

  Când OItchim a început să adune cu sârg vicecampioane mondiale, punând astfel la cale cea mai spectaculoasă campanie de achiziţii din istoria handbalului feminin românesc, nu puţini au fost cei care s-au arătat îngrijoraţi din perspectiva echipei naţionale. ”Fiecare jucătoare era un lider la echipa unde evolua. Avea responsabilităţi, se pregătea în consecinţă, iar atunci când venea la echipa naţională avea o bază solidă. Nu mai trebuia decât ca selecţionerul să găsească liantul necesar pentru a îmbina valorile individuale într-o formulă de echipă ideală. Tare mi-e teamă că la Oltchim, într-o echipă de vedere, va dispărea responsabilitatea individuală, având astfel de suferit calitatea jocului la prima reprezentativă”, spunea un reputat profesor din ţară.

Cei care au avut astfel de temeri n-au ţinut cont, în incertitudinea lor, de două aspecte. Cele mai mari performanţe din istoria handbalului masculin românesc au fost obţinute atunci când valorile erau strânse din doar două echipe, ambele din ţară: Steaua şi Dinamo. Era rivalitate între cele două cluburi, dar şi mai abitir în interiorul fiecăreia dintre grupări. Apoi, tonul îl dă dirijorul. Oltchim şi-a asigurat serviciile poate singurului antrenor capabil să strunească armata de vedete care a poposit la Râmnicu Vâlcea. Gheorghe Tadici, un tehnician cu personalitate, hârşit în ale handbalului şi ale vieţii, nu poate fi păcălit. Cere mult în plan sportiv şi nu umblă cu jumătăţi de măsură. El şi valoarea intrinsecă a jucătoarelor sunt garantul unui plus la echipa naţională.

Se aude că unele fete de la Oltchim au început să vocifereze în urma interacţiunii cu severul antrenor. Va veni o vreme când nemulţumirile lor se vor transforma în lacrimi de bucurie. Câştigarea Cupei Cupelor, calificarea în finala Ligii Campionilor sau cucerirea unei medalii la Olimpiadă se clădesc cu sacrificii, durere şi poate chiar ură. Când tragem linie, din viaţă ne rămân însă doar amintirile frumoase.

de Alexandru ENCIU-editorialist Prosport

Părerea mea

Avantaje şi dezavantaje

S-a vorbit tot mai des, în ultima vreme, despre o criză care ar fi apărut în fotbalul vâlcean la nivel de AJF. Cu toate că, iată, comisia condusă de Constantin Lazăr (Cola) a încercat, cu prerogativele pe care i le conferă regulamentul, să mai tempereze din starea aceasta de tensiune creată uneori artificial, dând adesea pedepse maxime, practic, spre finalul turului nu au fost etape fără incidente. Arbitri loviţi, meciuri întrerupte, chiar şi observatori agresaţi, comentarii anti-conducere, la vremea respectivă una interimară, toate au creat impresia unui haos total greu de controlat sau măcar de temperat.
Pe fondul acestui aspect, oamenii şi-au ales şeful. Unul care se cam ştia, pentru vă era previzibil acest lucru. E de apreciat, pe undeva, faptul că Jackie Pintilie a ştiut, cu toată starea asta de nemulţumire apărută în rândul unor reprezentanţi de echipe, să profite şi să-şi consolideze poziţia de lider. Însă nu e deloc de apreciat faptul că acelaşi om a încercat şi iată că a reuşit, în termeni adesea mai mult sau mai ăpuţin ortodocşi, să-şi anihileze adversarii. L-a lăsat pe Cumpănaşu, ca să nu pară penibil, pentriu că oricum pnea Mitică nu însemna nimic în economia ecuaţiei gândită de „Taliban” ca fiind una câştigătoare. Cu toate că se vasupăra pe mine nu se poate să nu remarc îndârjirea cu care, la Adunarea Generală, nea Jackie s-a opus candidaturii lui Lovin.
Se spune că în astfel de situaţii e bine să dai omului un timp pentru ca acesta să arate că merită să facă ceea ce s-a angajat a face. Nu ştiu dacă e cazul în situaţia de faţă nu prea e vorba de oameni noi. Doar teoretic e vorba de legitimitatea faptului că acum nea Jackie are drepturi depline, e preşedinte în toată regula, cum se spune, dar „Talibanul” cunoaşte perfect de bine situaţia din fotbalul judeţean, pentru că a fost acolo. De văzut, însă, dacă din această nouă postură, Pintilie va reuşi în vreun fel să tempereze starea asta de indisciplină care s-a accentuat tot mai mult la finalul acestui sezon.
Am un respect deosebit pentru Adi Lăcraru. Băiatul ăsta, care a reuşit să facă multe lucruri bune în fotbalul vâlcean, şi mă gândesc aici şi la faptul că a promovat de unul singur, din ambiţie, poate, pe Distins în prima divizie de futsal, dar a vândut locul nefiind susţinut financiar de nimeni dintre autorităţile locale. Adi Lăcraru a băgat bani şi la Călimăneşti pentru că a avut puterea să creadă că se poate face fotbal de performanţă şi în oraşul-staţiune de pe Valea Oltului. E acolo un tip care se crede „buricul pământului”, un anume Lary, nu vreau să-i mai dau numele că asta e deja publicitate şi se plăteşte. Şi eu cred că de-aia fotbalul din Călimăneşti cam bate pasul pe loc. După ce au învins pe Minerul Berbeşti, domnul ăsta care crede că le ştie pe toate, Lary, avea curaj să avanseze ideea că echipa din Călimăneşti va câştiga şi la Horezu. Ei, n-a fost deloc aşa, „meşterul” Lary fiind nevoit să numere până la 9!
Se încheie un sezon, vom vedea ce va fi din primăvară. Deja se „ascute” bătălia pentru primul loc, numai puţin de cinci echipe bătându-se pentru acest loc ce dă dreptul de a juca barajul pentru Divizia C. Că au fost unii avantajaţi de arbitraj, că au fost alte echipe care s-au „faultat” singure, despre toate astea vom avea destul timp să discutăm. Pentru că, nu-i aşa. Iarna e lungă ?… 

VORBEŞTE LUMEA, VORBEŞTE

Să ne petreacă norocul!

Unul dintre cei mai celebri pianişti ai lumii, un român, s-a întors cu ani în urmă în Braşovul natal, să-şi mai vadă locurile şi cunoştinţele, ţara unde s-a născut şi a atins prima dată clapele unui pian: l-au rugat într-o zi să asculte câteva talente ale oraşului, să-i vrednicească cu un sfat, cu o părere, să le ofere câteva consultaţii, cum se obişnuieşte pe vremea asta când, pentru toată lumea sănătoasă, dovezile că nimeni nu-i nemuritor se înmulţesc cu o rapiditate îngrijorătoare; pianistul considerat azi printre primii cinci într-un clasament al adevărului niciodată dat publicităţii, fiindcă marja lui de eroare este mai mare de 3%, şi-a petrecut câteva ore ascultând ,,piticii” şi ,,juniorii”, unul singur lăsându-i o impresie extraordinară. De aceea, minute lungi nu i-a spus nimic; acela intrigat de lunga tăcere, l-a rugat frumos să-i zică, totuşi, ceva, să nu-l lase aşa, ce n-a fost bine?, ce i-ar mai trebui? La care pianistul celebru i-a spus doar atât: „Ţi-ar mai trebui nişte noroc!”.
Oricâte ştim, de la prima ochire, ce-i deosebeşte pe handbalişti de pianişti, pe interi de romancieri, pe cei care scriu de cei care înscriu, ceva îi aduna invizibil în omenirea asta care, diagnosticată ca tot mai bolnavă produce, totuşi, din ce în ce mai mulţi copii superdotaţi în toate domeniile: în ale pianului şi ale medicinii, în premii Nobel şi acte de terorism, în spunerea de bancuri, în imitarea celor care ne guvernează şi nu mai puţin în ale driblingului şi fentei.  

Nu are nimeni de ce să fie optimist, fiindcă, în toate disciplinele, absolut toţi extraordinarii se calcă pe şi în picioare de mulţi ce sunt. Numai clovnii – curios – sunt tot mai puţini. Se vede cu ochiul liber că nu are loc unul de altul, unul fiind, parcă mai bun decât altul şi totodată parcă mai slab. Concret, la noi în handbal: cu ce-i mai bună Mikkelsen decât Ardean, Polenova decât Vărzaru, Bodnieva ca Lecuşanu sau invers? Dacă nu vrem să-l amestecăm pe Cel De Sus în toate loviturile de pedeapsă, atunci nu ne rămâne decât răspunsul pianistului celebru către juniorul neconsacrat: norocul, şansa, bafta cum se urează pe la noi. Ea poate decide, în orice joc, triumful, bucuria, fericirea. Ce-i urât în a o recunoaşte? De aici vine şi şocul meu din care am pornit povestea: am auzit pe mai mulţi înverşunaţi în a refuza ideea de noroc. Am observat asta la mulţi ,,mari”, dacă le spui cu plăcere, c-au avut noroc se întunecă, par jigniţi, umiliţi; norocul într-o performanţă e un subiect asupra căruia se tace. N-am auzit vreun român care să se fi lăudat că a avut şi şansă, pe lângă „ştiinţă” şi, desigur, „geniu”. E întru totul cazul să ne urăm, de pe acum ,,baftă la Mondiale”, sau cu mult mai poetic: să ne petreacă norocul!
Teo PRISĂCARU

Ordine şi dezordine

 Haideţi să vorbim despre ceea ce se va întâmpla la şedinţa de sâmbătă. Sigur, sâmbătă nu va mai fi, sau cel puţin aşa sper, o şedinţă la care să decidă politicul, aşa cum s-a întâmplat în momentul în care cel ce debuta la 15 ani jumătate în prima divizie (să nu uit, cu Corvinul – scuzaţi cacofonia, dar asta e!), a fost „uns” şef. S-a spus atunci, pompos, că se va face o casă a fotbalului. Şi s-au mai spus multe „gogoşi” din astea, însă indiferent de ceea ce se spunea, tot ieşea cine trebuia pentru că aşa trebuia. Acum, cu siguranţă, va trebui mai întâi să se facă o rectificare morală a situaţiei. Adică, ar trebui ca Adunarea Generală să includă pe ordinea de zi discutarea candidaturii domnului Lovin la şefia AJF-ului. Într-o societate democratică în care, conform Constituţiei, după cum mai ştim şi noi (că nu suntem chiar proşti, nu-i aşa, domnule ?!), nu se poate ca acestui om să i se ia tocmai acest drept: de a candida. E ciudat cum un Birou Executiv, care e subiectiv sau obiectiv, să poată lua o decizie care priveşte un om. Nu prea pare a „luptă” democratică să-ţi aranjezi „ploile” profitând şi de faptul că alţii vor să te vadă „zburat” de pe scaun pentru a se aşeza ei acolo.  Adunarea Generală ar trebui să aibă ultimul cuvânt. Toată lumea ştie cum nea Jackie a reuşit până la urmă să candideze atunci când a fost făcut peste noapte preşedinte al unei echipe ”interesante”, Agrodor, parcă,. Dar nici nu mai are importanţă devreme ce acum cel ce e „pe cai mari”, din dorinţa de a nu avea contracandidat care ar putea să-l învingă, îi taie acestuia „macaroana”. Nu ştiu de ce, dar parcă am impresia că ceva nu e în regulă.
Au fost fel de fel de situaţii bizare. La momentul în care scriu aceste rânduri aud, deşi nu am văzut până acum, că Eugen Roşu a avut câştig de cauză la federaţie în acel extrem de mediatizat caz „Strâmbeanu”. Mai mult, se pare că Biroul Executiv e oarecum „urecheat” pentru faptul că n-ar fi avut dreptul să ia în discuţie şi implicit să ia decizii legate de disciplină. Devine de înţeles oarecum de ce Roşu trage acum „ponoasele” faptului că a avut puterea şi ambiţia de merge până la capăt pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Toate astea se întâmplă în actualul mandat, fie el interimar, al actualei conduceri. Vineri dumneavoastră, cei ce băgaţi mâna în buzunar ca să ţineţi echipele astea, aveţi şansa să puneţi lucrurile la punct. Fără vorbe pe la colţuri şi linguşeli prin faţă. Sincer şi fără ocolişuri. În fond, doar aşa ar avea de câştigat fotbalul vâlcean.

Altfel, mă bucur pentru Adi Comănescu. Cu ceva timp în urmă am mizat pe el şi uite că nu m-am înşelat. Am spus atunci că sunt sigur de faptul că va veni o vreme în care actualul director al Direcţiei de Sport Vâlcea va face pasul cel mare şi va arbitra meciuri cu Steaua, Dinamo sau Rapid. uite că s-a întâmplat asta, Adi a debutat la centru pe stadionul unei echipe care joacă în Liga Campionilor. Şi nu numai că i-a ieşit jocul dar a avut şi o prestaţie foarte bună. Adi e de acum o certitudine şi dacă cineva se mai îndoieşte de valoarea lui atunci ori e egoist, ori e rău intenţionat. De ce am scris asta, aici?! Pentru că băiatul acesta a plecat de aici. A plecat de jos şi nu a refuzat să arbitreze atunci când a fost cazul, şi meciuri din astea, de judeţ, cum se spune. Adi e de-al nostru, fără aere şi fumuri de vedetă.

 Ionel GEREA

Nedreptate sau furt?!

Am fost unul dintre cei care am înţeles că fotbalul vâlcean are nevoie de stabilitate.  În afară de momentele în care am fost dat afară de la două publicaţii şi mi s-au cenzurat materialele într-o parte, am considerat că fotbalul vâlcean trece prin momente mai puţin plăcute. Fie vorba între noi, munca asta administrativă de conducere în fotbal n-o poate face nici măcar unul care, dom’ne, asta e (!!!), a debutat la 15 ani jumate în Divizia A. Totdeauna concurenţa duce la ceva bun. Înseamnă că n-ai valoare dacă nu accepţi concurenţa. Sau dacă faci totul de parcă tu ai fi buricul pământului, iar ceilalţi trebuie să-ţi cadă la picioare. Ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme în fotbalul judeţean trage un clar semn de alarmă vizavi de felul în care fotbalul vâlcean a fost „păstorit” în această stare de tranziţie. Repet, pe lângă faptul că sunt câţiva arbitri „abonaţi” la a pleca „şifonaţi” de pe terenurile de fotbal, mai e şi spiritul de competiţie care se pare că …nu mai e !
Cineva se teme de Dumitru Lovin. hai, să fim serioşi, ocolim, ocolim, dar tot acolo ajungem. Şi ca să fie clar până la capăt, cel ce se teme de Dumitru Lovin e Pintilie. Să nu-mi spună mie nimeni că domnul vice nu are ceva „merite” în a trage sforile pentru ca dosarul lui Lovin să nu fie aprobat. Am văzut şi felul în care încerca domnul Pintilie să argumenteze că nu are nici o vină în toată această „afacere”: Mi s-a părut ciudat că la final nea Jackie zice cam aşa: „Păi, oamenii ăştia nu sunt proşti!” adică, ce să înţelegem, că cei care au acceptat data trecută dosarul domnului Lovin ar fi proşti?! Nea Jackie îşi aduce foarte bine aminte câte „meciuri” a avut cu profesorul Zbârnea. Ştie, la fel de bine, nea Jakie, când era nemulţumit  de felul cum conducea Constantin. Şi noi, presa, l-am ascultat, şi i-am dat şansa să protesteze, pentru că era normal. Acum, culmea, nea Jackie taie „craca” celui pe care îl consideră principalul său oponent la şefia AJF-ului. Pentru că, să fim serioşi, nea Jackie s-a pomenit acum în postura alergătorului de cursă lungă care nu prea are cu cine se „duela”.
Manevra lui Pintilie mai are şi un alt substrat. Am văzut ce pompos suna comunicatul cum că s-a votat în unanimitate respingerea candidaturii lui Lovin. e de la sine înţeles că odată ce nea Jackie devine preşedinte se eliberează „fotoliul” de vice. „Fotoliu” sau scaun, chiar taburet, fie ce-o fi, dar se pare că postul acesta e vizat de mulţi. Şi atunci e normal ca domnul care stă acum pe postul acesta să facă un pas. Întâmplător sau nu, îl va face, se pare, în faţă! Sau, mai şti?!…
Ar trebui ca Adunarea Generală să fie care să decidă. De asta s-a ajuns la scandaluri de tot felul. Pentru că uneori s-au luat decizii aşa, după ureche, şi uite că nu e bine. Dumitru Lovin a pierdut atunci pentru că trebuia să piardă. Atunci n-a câştigat un om, a câştigat politicul. Şi s-a văzut apoi unde s-a ajuns. Nu am fost şi nici nu sunt „avocatul” nimănui. M-am enervat chiar când cineva, la Adunarea Generală a sugerat că delegaţii n-ar fi ştiut ce votează. Dar nici nu pot să accept nedreptate. Sunt convins că până la urmă dumneavoastră, cei care băgaţi mâna în buzunar şi ţineţi echipele astea din judeţ veţi pune ordine în privinţa acestui aspect. Aşadar, aveţi cuvântul…

Ionel GEREA

Nevoia de stabilitate

Se ascut „armele”, se fac presupuneri şi se fac speculaţii. S-a intrat de fapt  intrat pe ultima sută de metri în ceea ce se vrea a fi o campanie electorală care vizează funcţia de şef al forului fotbalistic vâlcean. Personal scuip în sân şi pun acatiste pentru faptul că am scăpat de ceea ce mi se părea şi, chiar a fost, cea mai mare păcăleală a fotbalului judeţean. Jucători care să vină la stadion cu buletinele, oficiali ce trebuiau să se transforme în poliţişti care să le verifice acestora actele de identitate, dar, ceea ce s-a dovedit cea mai mare „bombă”, o casă. Mă rog, se zicea sau se dorea a fotbalului, dar nici măcar fundaţia acesteia nu ştiu dacă s-a preconizat măcar a fi turnată. Iată cu câte „gogoşi” s-a câştigat data trecută alegerile. De fapt, sincer să fim până la capăt, atunci a câştigat politicul. E clar şi nu mai impune nici un echivoc.
Acum ar putea fi altceva. La fel de clar e că toate aceste scandaluri din fotbalul vâlcean au o explicaţie. Instabilitatea de la nivelul conducerii forului fotbalistic. Această stare de incertitudine a generat şi haosul care s-a creat în acest moment în fotbalul local. Am stat de vorbă, recent, cu un băiat pe care îl admir pentru ceea ce vrea să facă în oraşul unde locuieşte. Era supărat şi convins că AJF-ul i-a trimis un arbitru „cu temă”: să-l „desfiinţeze”. L-am întrebat de ce toate astea. Şi am înţeles. Băiatul a intrat în dizgraţia actualei conduceri a AJF-ului pentru simplul fapt că a îndrăznit să spună că nu va susţine o anumită persoană din structurile forului fotbalistic judeţean la alegerile din 2 decembrie. Şi atunci mergându-se pe premisa că dacă nu eşti cu noi eşti împotriva noastră, se încearcă ”demolarea” celor care au puterea să spună că  vor susţine pe altcineva.
Nu am fost şi nu sunt pentru violenţa în fotbal. Am înţeles că băieţii care se vroiau a fi, zică-se, susţinători ai echipei din Bărbăteşti la un meci pe care l-au jucat la Romani erau supăraţi apoi pe mine. De ce? Pentru că scrisesem adevărul. Adică, e clar că arbitrajul atunci a fost unul corect. Dar la fel de clar e faptul că cei din Bărbăteşti au ajuns la meci „blindaţi” cu băutură. Pe care au mascat-o o perioadă, dar au scos-o apoi la iveală. Mă aşteptam la o reacţie din partea conducerii AJF-ului după ceea ce am scris acolo. Mai ales că la final unul dintre jucătorii oaspeţilor a avut o atitudine total nesportivă la adresa arbitrilor. Păi dacă şi când noi, presa, nu scriem ceea ce se întâmplă iar domnii oficiali de la AJF iau măsuri, atunci începi să-şi explici de ce se perpetuează starea asta de violenţă din fotbalul autohton.

Că un primar de comună care are puterea de a finanţa două echipe strigă că e furat de un băiat ţinut în braţe de oamenii din AJF pentru simplul fapt că are „spatele” tare, că alt băiat e alergat prin porumbi în altă parte, că aceeaşi doi arbitri au probleme la următoarele două jocuri, că sunt meciuri care se întrerup, că unui coleg al nostru, Lucia Floarea, i se sparg dinţii din gură, astea sunt realităţi care nu ştiu dacă au avut reacţii din partea celor în drept. Singurul care se ai bate acolo să facă ceva ordine e „Cola”. Dar parcă e o furtună într-un pahar cu apă. De aia trebuie puse urgent lucrurile la punct. Iar Adunarea Generală de pe 2 decembrie poate face acest lucru.   

Complexul sau coşmarul „Rusia”

 Am mai pierdut o dată în faţa Rusiei. Chiar dacă unii au încercat să minimalizeze importanţa unei astfel de competiţii, e important, chiar foarte important, faptul că fetele noastre au fost acolo. A devenit chiar un sport naţional dorinţa de a pune carul înaintea boilor, astfel că totdeauna se găseşte câte cineva care să vadă partea mai puţin plăcută a vreunui aspect, chiar dacă uneori e vorba de ceva colateral. Se tot bate monedă pe faptul că Tadici a ratat prezenţa la Europenele de anul acesta. Şi se trece prea uşor peste faptul că, până una alta, România rămâne a doua forţă mondială a momentului.
Prezenţa fetelor noastre la Cupa Mondială din Danemarca un e, cel puţin din acest punct de vedere, tocmai pentru că rămânem o forţă pe plan mondial, federaţia internaţională le-a invitat pe tricolore acolo. Iar acestea au demonstrat încă o dată dacă mai era necesar, că deocamdată doar Rusia ne poate sta în faţă. Poate că fetele noastre au făcut acum un complex din faptul că nu mai pot depăşi gruparea lui Trefilov. Se poate spune că acest complex se poate transforma, ceea ce un e de dorit, într-un coşmar. Dar, ca să vedem şi partea bună a lucrurilor, trebuie să ne consolăm şi cu gândul că acest complex nu poate dura la nesfârşit. Şi asta a fost posibil chiar duminică seara, timp de 57 de minute. Fetele noastre au avut chiar meciul în mână, dar am pierdut un meci pe care l-am controlat în mare parte.
Ce a făcut, ce n-a făcut Tadici, dar a făcut, asta e clar, o echipă competitivă. Trebuie să fi tâmpit să nu te bucuri, ca vâlcean, când vezi că 98 la sută din echipa naţională a României înseamnă de fapt Oltchim. Că, ori de vor, ori de nu vor, acei „binevoitori”, România de acum, de fapt Naţionala de azi, se confundă cu Oltchim. Au fost momente în timpul jocului cu Rusia când se putea spune că joacă Oltchim cu campioana mondială. Un singur „cui” am, dar deocamdată nu pot fi ingrat să mă pun contra vântului, că n-am dreptate. „Prietenii” ştiu la ce mă refer, vizavi de lotul pe care l-a folosit Tadici la acest turneu. Dar, asta e o altă poveste. Cu o precizare, totuşi. S-a văzut lipsa din echipă a adevăratului căpitan, Steluţa Luca. 

Acum, la sfârşitul acestei luni, Naţionala se întoarce la Rm. Vâlcea. Putem spune că ea, naţionala, n-a plecat decât pentru puţin timp din oraşul acesta. A plecat doar pentru experienţa nefericită numită Serbia, în Capitală, o Capitală cale nu le-a primit pe fete cu acea căldură care să le facă să se simtă puternice. Acum, eu nu spun că alta era situaţia dacă România ar fi jucat meciul acela de baraj cu sârboaicele la Vâlcea. Dar, cu siguranţă, publicul vâlcean l-ar fi dat alt imbold fetelor. Acum, s-a încheiat un ciclu de pregătire, începe altul. România se întoarce, cum spuneam, acasă, de aceea trebuie să le primim cum se cuvine pe fete. Doar sunt ale noastre, nu-i aşa?!…

Minutul 91

Întoarcerea căpitanului

În condiţiile în care echipele din teren nu jucau mai nimic, era firesc, totuşi, ca punctul de atracţie al întâlnirii din Zăvoi să fie primarul Mircia Gutău. Uite că, spre surprinderea celor ce văzuseră în arestarea lui Gutău momentul în care fotbalul din Zăvoi va muri, s-au înşelat. Din păcate, răutatea şi invidia fac uneori casă bună cu nonvaloarea. O vorbă din bătrâni spune că nu e bine să doreşti răul nici duşmanului tău. Dumnezeu e sus şi vede. Şi judecă, e acea judecată divină de care nimeni, orice ar fi şi oriunde ar fi, nu scapă.
Nu mă interesează ce a făcut, dacă a făcut, Mircia Gutău, în alte privinţe. În sport, însă, primarul ăstui oraş a făcut multe. S-a implicat şi a ajutat sportul pentru simplul fapt că a trăit în lumea asta atât de ciudată pentru cei din afara fenomenului dar atât de frumoasă şi de ce nu interesantă pentru cei din interior. Echipa asta e creaţia lui Gutău. Acesta a fost poate şi motivul pentru care el n-a vrut să adauge la denumirea CSM şi ceea ce e deja un brand, Chimia. Pentru că nu Gutău n-as vrut să se facă asemănarea dintre CSM şi Chimia. Alte echipe şi alte palmaresuri. Una e una, alta e alta. Şi, oarecum, dacă e să ne gândim bine şi să judecăm sincer, are dreptate Gutău. Oarecum, CSM-ul s-a dorit un alt mod de a înţelege şi de a face fotbal de performanţă în Zăvoi. Ceea ce e important, însă, şi asta trebuie luat din context, e faptul că Gutău ne-a scos din fotbalul acela mocirlos de la Uricani sau Stoina. Cu toate că tot Gutău a fost cel ce le-a dat vâlcenilor într-un anumit moment speranţa că pot să vadă în Zăvoi echipe de primă ligă. Am spus-o şi atunci, o spun şi azi, nu s-a dorit ca gruparea vâlceană să intre în „A”. Pentru că se putea face asta fără probleme. Poate că şi noi, suporterii, am fost puţin duşi de val atunci. Poate că nimic şi nimeni nu poate egala sentimentul pe care îl simţi şi atunci când crezi că eşti frustat, mai pe româneşte furat ca la uşa cortului, sau atunci când şti că joci în prima ligă. Din punctul acesta de vedere  se poate spune că Mircia Gutău se face vinovat că ne-a lăsat pe toţi să credem că se poate. Cât ai fi de rău, câtă invidie ai avea, nu poţi fi atât de ingrat să nu recunoşti meritele lui Gutău. Fotbalul a fost un exemplu. Şi nu spun asta din complezenţă şi nici pentru a mă pune bine cu domnia-sa. Repet, dacă va fi vinovat, justiţia va avea ultimul cuvânt. Omul Gutău nu trebuie însă nici un moment din contextul acesta, al dorinţei de a pune umărul la consolidarea sportului vâlcean, pe de o parte, sau la reconstrucţia fotbalului local, pe de altă parte. Aşa cum am spus-o în dese rânduri şi referitor la un alt om de fotbal pe care parcă nu vrem sau nu ştim să-l apreciem. Şi nu vrem parcă, tot din răutate sau invidie care nu-şi au rostul, să apreciem cât de mult a făcut pentru fotbalul autohton. CSM-ul este creaţia, în mare parte, a lui Costică Vâlcea. CSM-ul de azi e copilul de suflet al celui ce se bate acum cu granzii fotbalului românesc. CSM-ul a făcut ochi şi pentru că s-a găsit atunci un „nebun” precum Costică Vâlcea care a zis, gata, trebuie să facem ceva. Şi a luat-o de la zero. Pentru a câta oară, însă ?!..  De aceea am susţinut totdeauna ca actualul şef al arbitrajului românesc să primească titlul, altfel simbolic, dar cu o conotaţie sentimentală fantastică, de cetăţean de onoare al acestui oraş. De câte ori merg în primărie şi mă uit pe plăcuţa aceea cu numele celor ce au primit această distincţie, simt un sentiment de revoltă.
Acum, Gutău s-a întors. Am văzut multe feţe vesele la stadion sâmbătă. Dar am avut şi sentimentul că văd şi câteva mutre triste. Sau dezamăgite pentru acest lucru. L-am văzut şi l-am simţit însă mult mai sigur pe el, la conferinţa de presă, pe Costel Pană. Orice s-ar spune, numai în pielea lui să nu fi fost în toată această perioadă. El nu vrea să recunoască, dari-a fost greu. Nu se poate să nu-i fi fost greu. Era pe de o parte presiunea rezultatelor care trebuiau să apară, pe de altă parte incertitudinea zilei de mâine în ceea ce priveşte situaţia financiară. Mândria lui de om care se dedică fotbalului l-a făcut pe Pană să nu capoteze. Şi din acest punct de vedere merită apreciat. Nu ştiu câţi, dacă s-ar fi aflat în situaţia lui Pană ar fi rezistat acestui vacarm. Acum, cel puţin teoretic, deocamdată lucrurile s-au liniştit. S-ar putea ca din iarnă să ţintim mai sus. Să dea Dumnezeu…

- Ionel GEREA

Opinie liberă

Alin la pătrat

Din păcate, a devenit o obişnuinţă ca fotbalul judeţean să înregistreze la final de săptămână câte unul sau mai multe scandaluri. În majoritatea dintre acestea, iarăşi spun din păcate, sunt implicaţi, dar ca victime, arbitri. Totdeauna am fost unul dintre cei ce am luat poziţie vizavi de acest aspect deloc plăcut. Şi chiar unul care aruncă o lumină nu prea plăcută asupra activităţii fotbalistice vâlcene. Mă întreb ce spun cei din alte judeţe care citesc săptămânal de scandalurile care se petrec în Vâlcea, de arbitri loviţi sau de meciuri cu probleme, şi mă refer aici la jucători eliminaţi şi alte incidente nedorite.
Ceea ce atrage atenţia în mod ciudat e faptul că iată sunt deja câţiva arbitri care au devenit „abonaţi” la a fi loviţi, înjuraţi sau bruscaţi. E şi cazul celor doi cavaleri ai fluierului care au acelaşi prenume, Alin Croitoru şi Alin Voicescu. Pe vremuri erau şi atunci câţiva arbitri care o „încasau” destul de des. Acum, polul de „interes” s-a mutat. Sigur, acum e altceva, alţi arbitri, alte pretenţii, doar bătăile persistă. Aşa cum am spus că nu sunt de acord cu acest aspect, cel al lovirii arbitrilor, care, fie vorba între noi, sunt şi ei oameni, tot la fel continui să afirm că sunt unii care o cam caută cu lumânarea. Unii care odată ce se văd îmbrăcaţi în acel echipament se cred zmei şi parazmei. Chiar şi aşa nu se poate să ai asemenea ieşiri şi să loveşti un om. Că unii greşesc din …greşeală (era să spun din prostie, dar luaţi în calcul şi acest aspect), dar că alţii greşesc pornind de la premisa că greşeala e omenească, jocul de fotbal rămâne ceea ce se vrea şi trebuie să fie un spectacol sportiv şi nimic mai mult. Un spectacol în care violenţa fie ea fizică sau verbală nu trebuie să-şi aibă locul. Da, dar ce facem că, vorba ceea, teoria ca teoria, dar când vine vorba de practică, aici e buba…

Ceea ce mă intrigă cel mai mult e faptul că toate aceste episoade nedorite îi dau satisfacţie fostului. Care-şi râde acum în barbă şi zice: vedeţi băi tată că tot cu mine era mai bine?! Total fals. Într-un campionat cu un sistem falimentar nu e loc de şicane şi alte alea. Nu-i aşa domnule dragă? Oricum, dincolo de toate aceste situaţii ce nu pot fi ascunse, campionatul acesta are de toate. Numai faliment nu are. Poate ne spune domnul fost unde se găseşte acel faliment. Eventual îl cumpărăm şi-l implementăm aici ca să fie totul ok. Spuneam de cei doi Alini. Acestora li s-a adăugat acum un alt tânăr venit din generaţia tânără, un băiat pe nume Ghinea, parcă. După cele petrecute de curând pe la Surupate, parcă, cei doi Alin Croitoru şi acest Ghinea, se pare că au avut probleme pe la Zătreni. De altfel, în numărul trecut am scris despre nemulţumirea primarului de la Tomşani, care face eforturi fantastice să ţină două echipe în campionat, vizavi de prestaţia  lui Alin Croitoru. Atunci, domnul Pearcu lăsa de înţeles că acest băiat este protejat de AJF pentru că e fiul doamnei Croitoru şi că ar avea „pile” la Ion Crăciunescu. Nu ştiu dacă e adevărat asta, dar ştiu cu certitudine că indiferent ce face Alin şi toţi ceilalţi care mai greşesc în teren, ca arbitri, trebuie trataţi în primul rând ca oameni şi nu trebuie loviţi. Nu aşa se joacă fotbal şi nu aşa, prin violenţă, se rezolvă problema unui meci. Ar trebui ca cel ce a prevăzut, zică-se o mare casă o fotbalului vâlcean, casă a cărei fundaţie o mai caut şi acum, dar nici că dau de ea, să se bucure de aceste lucruri. Fotbalul e un spectacol, nicidecum unul în care să primeze dictatura. Aoleu, fraţilor, scuipaţi în sân…

- Ionel GEREA