Oltchim Rm. Vâlcea se află foarte aproape de a cuceri al cincisprezecelea titlu de campioană naţională. Doar două puncte trebuie să mai câştige echipa antrenată de Radu Voina în ultimele două etape pentru a se încorona din nou drept cea mai bună echipă din România. Majoritatea trofeelor pe plan intern (adică 14 la număr) au venit după Revoluţia din 1989, an de graţie pentru Vâlcea, în care s-au cucerit atât titlul naţional, cât şi Cupa EHF. În doar două decenii, echipa vâlceană a rescris aşadar toată istoria handbalului românesc şi a devenit cea mai galonată din ţară. În acest sezon, nimeni nu pune la îndoială supremaţia pe plan intern a Vâlcii, chiar dacă Luminiţa Dinu, Steluţa Luca şi compania au pierdut categoric, în februarie, derbiul cu Rulmentul Braşov. Per ansamblu, Oltchim a fost echipa care a controlat situaţia în campionatul intern, iar acest nou titlu naţional vine să confirme acest lucru.

Vâlcencele au fost nevoite să facă faţă pe două fronturi (Liga Naţională şi Liga Campionilor), poate chiar trei (dacă e să ţinem cont şi de echipa naţională, unde majoritatea handbalistelor de la Oltchim sunt convocate de regulă) şi s-au descurcat. Deşi s-au ivit unele accidentări de lungă durată (Valeria Beşe, Adriana Nechita-Olteanu), care au împiedicat uneori buna desfăşurare a lucrurilor, Oltchim a defilat.
Câştigarea celui de-al cincisprezecelea titlu naţional obligă însă la o întoarcere în timp, care ar trebui să fie una plină de satisfacţii. De ce? Pentru că, se zice, handbalul era mult mai frumos în anii ’80, se juca numai din plăcere, nu exista atâta agresivitate pe teren. Chiar dacă Chimistul (aşa cum se numea la vremea respectivă această echipă) nu câştiga titluri, duelurile cu Ştiinţa Bacău, Mureşul Tg. Mureş sau Rulmentul Braşov erau pline de spectacol şi de entuziasm.

Din păcate, la vremea respectivă, televiziunea nu era atât de dezvoltată pentru a surprinde toată splendoarea sportului cu mingea mică, toate fazele spectaculoase create de o generaţie de mult apusă, dar nicidecum uitată. De aceea, Maria Torok-Verigeanu sau Edith Torok-Matei vor fi mereu în inimile iubitorilor handbalului vâlcean, indiferent ce jucătoare cu aere de vedetă îşi vor mai plimba paşii prin Sala Traian şi indiferent câte titluri naţionale va mai câştiga Oltchim.
Nicolae CIUCESCU

Politica paşilor mărunţi

Ratarea calificării în finala Ligii Campionilor a întristat Vâlcea şi nu numai, toţi iubitorii handbalului din ţară fiind de acord că Oltchim-ul merita cu prisosinţă să se califice în ultimul act al celei mai prestigioase competiţii inter-cluburi din Europa. Prestaţia bună pe care jucătoarele lui Radu Voina au avut-o în Danemarca a arătat, dacă mai era nevoie, că rezultatul negativ de la Rm. Vâlcea a fost doar un accident. „Alchimistele” au clacat chiar atunci când nimeni nu se aştepta, deşi, în ultimii trei ani au avut un parcurs de metronom pe teren propriu, „marcat” de o singură înfrângere, cea cu Podravka Koprivnica, din luna februarie.

Chiar dacă a fost criticat pentru că nu a ştiut să găsească „pârghiile” potrivite pentru a-şi mobiliza la maxim elevele în meciul cu Viborg din Sala Traian, Radu Voina încă nu şi-a pierdut cumpătul. Este gata să o ia de la capăt, iar în sezonul viitor să arate că această echipă poate mai mult decât atât. Atitudinea tehnicianului este cât se poate de normală şi ţine de modul său profesionist de a gândi. Înainte de a se juca „dubla” cu campioana Danemarcei, Voina a presimţit, de altfel, că o posibilă ratare a calificării în finală va fi urmată de „cuvinte grele” la adresa echipei pe care o antrenează: „Dacă ne vom opri în semifinale, o să vedeţi ce o să ne cadă «ciocanele» în cap! Iar dacă vom ajunge în finală, şi o vom pierde, de exemplu, tot se va găsi cineva să zică: «De ce n-aţi câştigat-o?»”, spunea Voina cu câteva zile înaintea partidelor cu Viborg. Până la urmă, chiar aşa s-a întâmplat. S-a uitat parcă mult prea repede că Oltchim este singura echipă românească de club care a bifat, după mulţi ani, o prezenţă în semifinalele unei întreceri atât de puternice.
Tot Voina mai scoate acum la lumină un alt adevăr. Şi anume că, pe undeva, este normal ca Oltchim să nu ajungă în frunte, aşa dintr-o dată, în doar două sezoane. Este un ciclu progresiv, cât se poate de normal, pe care orice echipă mare l-a parcurs, în orice ramură sportivă, fie că a fost vorba de fotbal, baschet sau handbal. Iar exemplul cel mai bun în această privinţă vine tot din sportul cu mingea mică, dar din cel rezervat băieţilor: THW Kiel, care a aşteptat aproape un deceniu până să-şi treacă în cont primul trofeu suprem pe plan european. Asta deşi, nici până în 2007, anul când gruparea germană şi-a adjudecat în sfârşit Liga Campionilor, lucrurile nu s-au prezentat nicidecum rău din punct de vedere financiar.
Încet, încet, urmând aşa-zisa politică a paşilor mărunţi, şi Oltchim va ajunge cândva acolo unde finanţatorul Constantin Roibu a plănuit încă de la început: în postura de câştigătoare a Ligii Campionilor.
Nicolae CIUCESCU

În ultimele sezoane, nivelul Ligii a IV-a a crescut considerabil, iar asta se datorează în mare parte infuziilor masive de fotbalişti care au activat chiar şi în Liga I (a se vedea cazurile Ghecon şi Sportul). Acest fenomen tot mai des întâlnit în campionatul vâlcean nu face decât să adâncească prăpastia valorică deja existentă între „Elită” şi „Onoare”. În timp ce „uriaşii financiari” din Liga a IV-a jonglează cu sume de sute de milioane, echipele de la ţară (mă refer aici la cele din ultimul eşalon competiţional – Liga a V-a) se scaldă în sărăcie şi de abia îşi pot achita baremurile de arbitraj. În Liga a IV-a, mulţi jucători sunt mai bine plătiţi decât cei din Liga a III-a, primele de instalare fiind de mii de euro (cam cât cheltuieşte o echipă de la „Onoare”, pe un an întreg).

În pofida acestui aspect, cam toate grupările care aparţin ultimului nivel fotbalistic tind să ajungă la masa bogaţilor şi să se numere printre cele mai bune 18 echipe din Vâlcea. Însă, multă muncă şi zero profit. După eforturi „herculiene”, când au „împins” câte ceva ba pe la arbitri, ba pe la diverse echipe, campioanele din cele patru serii ale Ligii a V-a se trezesc în „Elită”, cu o poftă imensă de joc. Acolo, prima impresie e dură: o „fură” cu minim 5-0 de la o echipă din clasa de jos a campionatului, însă speră să dea lovitura data viitoare. În cel de-al doilea meci …şi mai grav: 7-1, însă îi rămâne bucuria de a fi marcat un gol. Experienţa ultimelor campionate a confirmat acest lucru.
Cu fiecare sezon în parte, diferenţa dintre cele două campionate vâlcene devine din ce în ce mai mare. Liga a V-a a fost privită din totdeauna ca o manieră de divertisment, un fel de bâlci săptămânal la care lumea vine din toată părţile comunei, pentru a asista la un show lipsit în mare parte de artificii tehnice. Acest lucru ar trebui să-l ştie toate echipele atunci când se bat cu „pumnii în piept” şi susţin că vor să facă saltul în Liga a IV-a. La acel nivel, lucrurile devin totuşi serioase, iar riscul de a cădea în penibil este destul de mare.
Lucian CORNECI

Liga I şi Liga a IV-a şi-au desfăşurat etapele cu numerele 27 şi 28. Şi, similitudine interesantă, atât la una cât şi la cealaltă, lider este Dinamo! Un Dinamo (Bucureşti) mare cât o istorie de 61 de ani presărată cu titluri (18), cupe ale României (12), prezenţe în semifinalele Cupei Campionilor Europeni (1983 cu Liverpool – ce vremuri!) sau ale Cupei Cupelor (1990 cu Anderlecht – îţi aminteşti, Răducioiu, palma primită de la Mircea Lucescu la eliminarea din meciul retur?) şi un Dinamo (2007 Rm.Vâlcea) mai mic, născut acum 2-3 ani din ambiţia demnă de toată lauda a unui „câine roşu”, mare iubitor de fotbal.

Şi pentru că paralela dintre cele două campionate este interesantă, observăm că în Liga I doritoarele de milioane de euro ale Ligii Campionilor sau ale viitoarei Europa League se „macină” rând pe rând una pe alta, rămânând în lupta pentru titlu şi pentru locul 2 doar trei echipe cu şanse: Dinamo, Urziceni şi Timişoara. Următoarele, 6 la număr, se luptă pentru celelalte locuri aducătoare de prezenţă în Europa şi de ….. bani!

În Liga a IV-a, la un moment dat, competiţia părea în acest retur neinteresantă, având în vedere că în intermediara din 8 aprilie distanţa dintre prima clasată – Ghecon Lăpuşata şi cea de-a doua – Dinamo 2007 Rm.Vâlcea se mărise la 7 puncte. Dar au venit etapele cu numărul 25, 27 şi 28, în care fostul lider a fost învins de 3 ori (!?), iar ştafeta a fost preluată de „spartanii” lui Mustăţea.
Campionatul s-a încins, atât la Liga I, cât şi la Liga a IV-a, mărind astfel suspansul şi arătându-ne frumuseţea din totdeauna a fotbalului. A fotbalului fără butoane, fără brichete, fără valize (sau sacoşe), fără conducători sau cavaleri în negru atinşi de virusul DNA.
Dan SĂRARU

După tragedia de pe Heysel, din mai 1985, când 42 de suporteri veniţi să-şi susţină echipa favorită şi-au găsit moartea, iar alţi 400 au fost răniţi, violenţa din sport a devenit un subiect de presă pe cât de banal pe atât de tulburător. Banal pentru că se întâmplă aproape zilnic, tulburător fiindcă aruncă o lumină dintre cele mai crude asupra naturii umane. Nici sportul românesc nu a dus lipsa de manifestări de violenţă, dar ele au fost comparate cu epidemiile de ciumă, mai rare şi mai timide. Explicaţia cea mai simplă ar fi că românul nu prea sare des calul şi, în general, ştie să se oprească la timp.

S-a mai devastat un vagon de tren, câte un autocar a mai plecat de la stadion cu geamurile sparte, însă toate aceste întâmplări regretabile n-au avut nici amploarea, nici urmările din alte ţări, unde balonul rotund a provocat şi provoacă în continuare drame şi, de ce nu, adevărate războaie de stradă. Pe cât de pătimaşi suporterii noştri cei mai turbulenţi, n-au fost decât ucenici neîndemânatici pe lângă membrii bandelor de huligani organizate şi dezlănţuite care au îndoliat fotbalul englez, olandez şi cu câteva zile în urmă pe cel italian, punând în dificultate tradiţiile şi autorităţile.

Am fost martor cu ani în urmă la un meci de coşmar dintre Universitatea Craiova şi Sportul Studenţesc, cînd străzile din jurul stadionului ,,Ion Oblemenco’’ s-au transformat în teatru de operaţiuni. Am văzut şi simţit lacrimogene şi furtune de apă aduse tocmai spre ai potoli pe temperamentalii olteni.  S-au devastat maşini, au fost sparte magazine, iar pietrele parcă curgeau din cer. Într-un cuvânt, nebunia se aşezase pe străzile Craiovei. Au urmat apoi alte violenţe la Poli – UTA, Farul – Dinamo, şi iar la un meci al Craiovei disputat la Caracal, dar totul părea că se va linişti. Încă o dată s-a dovedit că m-am înşelat.
Ceea ce am văzut la meciul dintre Rapid şi Steaua disputat în Giuleşti a întrecut orice fel de închipuire. Nu bănuiam că poţi fi pus la zid de o gaşcă de mardeiaşi de cartier, pentru care singurul ţel în viaţă este dorinţa de a face rău. Şi au facut. Au distrus speranţele unei echipe de a accede la titlu şi nu în ultimul rând au distrus spectacolul. Totdeauna, fără scuze, violenţa are, şi când e vorba de sport, o explicaţie nu neapărat socială. Dacă n-o sesizăm la timp, vom umbla mereu la efecte şi niciodată la cauze. Iar mai devreme s-au mai târziu, focul se va aprinde iar.
Teo Prisăcaru

Meciurile amicale n-au prea mare relevanţă, iar conducătorii cluburilor vorbesc despre ele doar atunci când obţin victorii. Aşa se face că săptămâna trecută cei de la Minerul Berbeşti anunţau bucuroşi victoria cu 4-3 în faţa drăgăşenenilor de la CSM, în timp ce antrenorul „învinşilor” declara tot presei că meciul s-a terminat… egal, 3-3! O practică de genul acesta aparţinea antrenorilor de la cluburile de copii şi juniori care mergeau prin alte judeţe şi veneau în faţa presei vâlcene să se laude cu victorii de răsunet. Îmi amintesc că acum câţiva ani, nu prea mulţi, un antrenor de la un club de copii şi juniori a disputat cu echipa sa un meci amical la Curtea de Argeş. Întâmplarea a făcut ca să mă aflu în zonă şi să stau discret, ultimele zece minute din meci, în tribună. De la spectatori am aflat că era scorul de 4-2 pentru vâlceni. Până la final au mai marcat ambele echipe de câte două ori, dar cum astfel de meciuri, ca şi cele amicale de care vorbeam la început, nu erau oficiate de arbitri care să noteze scorurile, un gol se pare că a fost anulat pe motiv de ofsaid.

Aşa că, fiind incert rezultatul final iar meciul doar unul amical fără nici o importanţă, am preferat să nu scriu nimic în ziar. Surpriza cea mare a fost atunci când unul dintre colegii mei mi-a adus, înainte de închiderea ediţiei, o scurtă ştire în care vorbea despre partida pe care o văzusem. Antrenorul i-a declarat colegului meu că meciul a fost câştigat de către echipa sa cu, atenţie!, 10-2. Normal, n-am publicat o asemenea dezinformare, iar în zilele ce au urmat am mers să vorbesc cu antrenorul. L-am luat pe ocolite… nu i-am spus că ştiam adevărul. Susţinea minciuna una şi bună, ba chiar se supărase pe mine că n-am acceptat să se publice în ARENA rezultatul comunicat de el. „Pă ce că vă dăm informaţii şi vă spunem pe unde ne ducem şi ce facem, voi nu scrieţi nimic? Păi copiii care au dat golurile ar fi cumpărat ziarul să-şi vadă numele în ziar!” – mi-a explicat senin, minţind cu neruşinare. N-am rezistat şi i-am spus că, de fapt, am fost la meci şi am văzut realitatea. A rămas perplex. I-am relatat finalul de meci cu lux de amănunte şi i-am spus că, în realitate, scorul a fost 5-4 pentru el, nu 10-2. A lăsat privirea în jos şi mi-a spus: „Aşa e… dar vezi, noi antrenorii de la copii şi juniori avem salarii mici. Mai luăm de la părinţi câte un ban… trebuie să ne lăudăm cu ceva. Mai e şi şeful nostru cel mare despre care trebuie să scrieţi, vă rog frumos, că îi aducem cele mai calde mulţumiri pentru sprijinul acordat. El trebuie să afle că obţinem numai victorii, că dacă nu câştigăm fiecare meci cică facem firma de râs!”

Revin în final la cele prezentate în primele rânduri şi spun că, spre deosebire de o echipă care a jucat în alt judeţ, cele două grupări, din Berbeşti şi Drăgăşani, au evoluat aproape de casă şi meciul a fost văzut de câţiva spectatori care ne-au comunicat rezultatul real. Reprezentantul unei echipe a spus că echipa sa a învins. Reprezentantul celeilalte echipe a spus că meciul s-a terminat egal. Unul dintre ei a minţit, era clar, şi am aflat cine, dar mincinosul n-a avut demnitatea să dea un telefon la redacţie şi să spună măcar atât: „Îmi cer scuze!”… Cu astfel de oameni se face fotbalul vâlcean la cel mai de jos nivel al lui, nu doar competiţional!
Florin MĂNOIU

La începutul acestei săptămâni, mai exact în ziua de dinaintea apariţiei acestei ediţii, am fost pus în faţa unui fapt împlinit şi am fost nevoit să dau nişte explicaţii. Colegul meu Nicolae Ciucescu a realizat o amplă retrospectivă, luând din colecţia ziarului Arena cele mai importante întâmplări negative ce au marcat un an de la Adunarea Generală din februarie 2007 până în prezent. Trebuie să recunosc, ca unul care am lucrat la AJF Vâlcea, că presa a fost adesea răutăcioasă, dar de multe ori a văzut doar vârful aisbergului. Mi-a cerut să vorbesc şi să comentez toate acele nereguli pe care presa le-a aflat şi pe care le ştiam şi eu. Parţial am făcut-o, dar în multe cazuri am preferat să păstrez tăcerea. Vor fi, probabil, delegaţi de echipă, care îşi vor spune: „De ce nu vorbeşte Mănoiu şi de scandalul de la meciul X sau despre neregulile de la meciul Y?”

Vine Adunarea Generală. Mulţi vor ca eu să vorbesc şi să fac „dezvăluiri senzaţionale”. Probabil vor vrea unii să scoată castane din foc cu mâna mea, dar îi anunţ de pe acum că e cazul să aibă verticalitate şi curaj, să spună ei tot ceea ce-i nemulţumeşte. Nu este normal ca un delegat de echipă să vină la noi la ziar să spună cum a fost el furat şi ce nedreptate i s-a făcut, iar în Adunarea Generală să tacă. Cei mulţumiţi de activitatea AJF Vâlcea ar trebui să stea acasă. Cei ce au ceva de spus, să aibă bărbăţia de a i-o spune lui Pintilie în faţă şi cred că şeful AJF nu se va supăra. Mai tare s-ar enerva, ştiu sigur, ca în Adunare să nu se ridice nici o problemă în discuţie, iar apoi aceasta să apară în presă.

Eu, probabil, nici nu o să particip la Adunarea Generală. Ca ziarist se cade să fie invitat la şedinţă redactorul şef al publicaţiei, deşi cred că la ura pe care o au cei de la AJF faţă de Arena, ar interzice accesul presei în sală, aşa cum a făcut şi Federaţia Română de Fotbal cu toată presa românească la Adunarea Generală a FRF.

Invitaţie la Adunarea Generală în calitate de fost secretar general sau de fost membru în Biroul Executiv, deocamdată nu am primit. Nu am primit nici pentru echipa de fotbal Unirea Tricolorul Goleşti, nici pentru Dinamo Râmnicu Vâlcea, cluburi din structura cărora fac parte. Se pare că unora din conducerea AJF Vâlcea le este teamă de mine. Preşedintelui nu! Le spun să stea liniştiţi, că nu vin să le stric ploile. Ploaia, zice un cântec, vine de la Cluj, dar de data asta furtuna ar trebui să vină de la delegaţi. Ei trebuie să înţeleagă clar că nu doar eu trebuie să vorbesc. În Adunarea Generală e rândul lor să se exprime. Eu doar aştept să văd dacă şi cum o vor face, apoi vom mai vorbi.
Florin MĂNOIU

La sfârşitul lunii martie se va disputa în România turneul pre-olimpic în urma căruia două echipe de handbal feminin vor merge la Olimpiada din vară. Alături de selecţionata lui Tadici, pentru două locuri ce dau dreptul la calificare se bat Ungaria, Polonia şi o reprezentantă din Asia. La prima vedere este un turneu uşor, cu România ca şi calificată, iar Ungaria şi Polonia luptând pentru poziţia secundă. Fiind şi gazdă, echipa ţării noastre n-ar trebui să rateze un succes destul de facil. Istoria recentă ne arată, însă, altceva…

Gazdă a fost echipa României şi atunci când, la Bucureşti, ne opream în faţa Serbiei şi ratam pentru prima dată în istorie participarea la un turneu final european. De data asta ar trebui să nu mai fie aşa, iar şefii handbalului românesc au multe de învăţat din propriile greşeli, dacă sunt în stare. Barajul ratat pentru Europene s-a disputat la Bucureşti, în faţa unui public ce a excelat prin absenţă. Nu erau spectatorii cei care să introducă mingea în poarta adversă, dar erau susţinătorii morali al unor jucătoare obişnuite să audă încurajările şi aplauzele a 3-4 mii de suporteri.

Preşedintele Cristian Gaţu, din fruntea Federaţiei Române de Handbal, găseşte nod în papură printr-o recomandare a EHF în care se spune că preferabil ar fi ca disputarea turneului pre-olimpic să aibă loc în săli cu o capacitate de peste 5000 de locuri. Este o recomandare, nu o condiţie obligatorie! Legându-se de ea, Gaţu vrea ca fetele lui Tadici să joace la Bucureşti contra Ungariei, Poloniei şi celei de-a treia echipe, din Asia. Cu toate că numai Gaţu vrea la Bucureşti, toţi ceilalţi din anturajul echipei sau chiar din afară preferând Râmnicu Vâlcea, preşedintele FRH o ţine pe-a lui – „ca gaia, maţu!”
Presa centrală, numind aici nu doar redacţiile principalelor ziare de sport, ci şi televiziunile, ar putea să susţină, din comoditate, ideea lui Gaţu, pornind şi de la premisele economice că e mai uşor să relatezi un eveniment sportiv din Bucureşti, decât să trimiţi o armată de jurnalişti, cu arme şi bagaje, la Râmnicu Vâlcea. Totuşi, presa centrală nu-i dă dreptate lui Gaţu. Toată lumea vrea la Râmnicu Vâlcea, iar pe tapet s-a pus zvonul că în spatele dorinţei lui Gaţu de a se juca în Bucureşti s-ar afla interese economice personale prin care preşedintele FRH ar urma să primească ceva de pe urma cazării echipelor la anumite hoteluri din Capitală. Adevărat sau fals?

Pentru vâlceni, lupta de pe malul Dâmboviţei nu trebuie privită cu suspiciunea unor afaficuri de care, probabil, unii ştabi din FRH n-ar fi străini. Pe noi ne interesează că atunci când cel puţin şapte handbaliste de la CS Oltchim joacă pentru naţională, ele trebuie susţinute. Cine le va susţine la Bucureşti? O sală de 5000 de locuri în care vor fi cel mult 3500 de spectatori arată ca o sală goală. Impactul vizual şi acustic va fi demoralizator. La noi, în Sala Traian, cel puţin 3500 de spectatori ar ocupa inclusiv treptele dintre sectoarele tribunei şi ar crea „vulcanul” din lava căruia să erupă spectacolul consacrat al handbalistelor antrenate de Gheorghe Tadici. În faţa acestor argumente, dar şi a multor altora, preşedintele Cristian Gaţu trebuie să cedeze şi să aducă turneul de la finele lunii martie la Râmnicu Vâlcea. Dacă va continua să susţină aberaţia cu disputarea lui în Capitală, lasă loc la interpretări şi la suspiciunea că domnia sa pune pe prim plan interese personale, cei drept – nedovedite!, în faţa unor interese naţionale evidente.
Florin Remus MĂNOIU

Deşi Oltchim a pierdut derbiul cu Rulmentul din Liga Naţională (meci care ne-a arătat odată în plus cât de mare este prăpastia între handbalul modern practicat în Europa şi cel încâlcit jucat din ţară), echipa lui Gheorghe Tadici a rămas aceeaşi forţă de temut pe plan european. Succesul concludent de la Podgorica vorbeşte de la sine despre acest lucru. Care să fie cauza acestui parcurs fără greşeală în Europa al vâlcencelor? Oare este întrecerea internă mai puternică decât Liga Campionilor? Cu siguranţă, nu! Şi-atunci, de ce se laudă unii cu succesele acestea trecătoare pe plan intern, în loc de a le căuta pe cele cu adevărat măreţe în competiţiile europene? Păi, poate pentru că nu au ajuns încă atât de departe! Dar vor ajunge oare?

Nu ar fi mai normal să pretinzi că eşti „mare şi tare” dacă ai reuşit de exemplu să ţii piept unor „granzi” ai handbalului din lume, decât „să depui toate eforturile” pentru a învinge o echipă al cărui prestigiu nu-l vei putea egala niciodată pe plan european, fie chiar şi dacă e vorba aici de o grupare care încorporează 80 la sută din naţionala României? În fond, cine a avut câştig de cauză în urma scandalosului derbi de săptămâna trecută se va vedea mai târziu, atunci când se va trage linie, la finele campionatului intern, dar şi la sfârşitul competiţiilor europene. Pentru că acolo e baiul. Să nu fie precum la fotbal, să ne luptăm în „declaraţii” în ţară, iar afară să ieşim precum nişte „mieluşei”. Ar fi păcat să se întâmple la fel şi-n handbal.

Nu de puţine ori, în declaraţiile pe care le-au făcut în presa centrală, conducătorii echipei braşovene au spus că vor să egaleze performanţele Oltchim-ului din sezonul trecut. Iar asta înseamnă inclusiv să câştige Cupa Cupelor. Până acum, nimic nu li s-a îndeplinit braşovencelor din acest punct de vedere. Acolo unde Rulmentul nu a răzbit, Oltchim-ul a făcut-o cu vârf şi îndesat. Şi trebuie să ne aducem aminte de câteva meciuri, de câţiva adversari întâlniţi în ultima perioadă de ambele echipe. A fost mai întâi FTC Budapesta acum doi ani, de care Rulmentul nu a reuşit cu nici un chip să treacă într-o partidă amicală, dar pe care trupa lui Tadici pur şi simplu a dezintegrat-o în cinci partide consecutive. Şi a mai fost un alt meci reprezentativ, cel cu Zvezda Zvenigorod, de care de asemenea Rulmentul s-a împiedicat anul trecut, în primăvară, în Cupa EHF (rusoaicele lui Trefilov au câştigat lejer ambele confruntări), echipă pe care însă Oltchim-ul a reuşit s-o învingă în septembrie 2007 la Supercupa Europei desfăşurată în Sala Traian.

Şi-atunci, hai să lăsăm laudele astea pe plan intern şi să ne fixăm atenţia pe o reprezentare internaţională cât mai bună, pentru că acolo se vede cu adevărat valoarea unei echipe mari. Iar Oltchim a dovedit până acum că este unică în această privinţă, că doar Vâlcea contează. Dacă fiecare ar gândi astfel, atunci despre titlul naţional s-ar vorbi ca despre ceva banal (ei bine, chiar aşa ar trebui să se întâmple acum, când România are dreptul de a alinia două echipe în Liga Campionilor).
Nicolae Ciucescu

Începutul anului 2008 reprezintă nu doar posibilitatea de a face o analiză şi o retrospectivă a ceea ce a însemnat precedentele doisprezece luni pentru sportul vâlcean, ci şi ocazia de a-ţi pune în gând să realizezi anumite lucruri. Pentru cei ce se ocupă de sportul vâlcean, şi mă refer aici la persoanele direct implicate: antrenori şi sportivi, 2008 poate reprezenta un an de excepţie al carierei fiecăruia. Dacă la sporturile individuale stăm bine, pentru baschet, fotbal şi handbal, adică sporturile de echipă reprezentate la un nivel superior, succesele din 2008 pot să fie mai mult decât bune, în unele cazuri, fără a exagera deloc, am putea spune că ne aşteptăm la „succese istorice”.

Baschetul este sportul de la care se aşteaptă în 2008 măcar menţinerea la nivelul succeselor de anul trecut. Băieţii de la BC Rm. Vâlcea ar trebui să izbutească performanţa de a se menţine în Divizia A, chiar dacă ar fi nevoiţi să mai participe la turneul de promovare-retrogradare, aşa cum au făcut-o şi în 2007. Fetele de la CET Govora ar trebui să revină la parcursul bun din startul campionatului şi, cu toate că pare greu de crezut, ar putea prinde în final un loc pe podium.

Fotbalul, chiar dacă nu este reprezentat la eşaloanele naţionale superioare, are privilegiul de a fi, graţie numărului mare de iubitori ai sportului rege, în prim-plan. CSM Râmnicu Vâlcea poate intra în istoria oraşului dacă va izbuti ceea ce n-a făcut anul trecut când avea în ultima etapă şanse mari de reuşită: să promoveze în Liga I. Sincopele din sfârşitul turului nu ne dau mari speranţe, dar mai este o lună şi jumătate până când reîncepe campionatul şi ar fi bine să dea dovadă de profesionalism toţi cei direct implicaţi, antrenori şi jucători, pentru a se ridica prin rezultatele lor la pretenţiile clubului care până acum a oferit acestora condiţii excelente şi a primit rezultate mediocre. Tot fotbalul ar putea da, după doi ani de eşecuri consecutive, şi o promovare a campioanei judeţului. După ce Cozia Călimăneşti şi, apoi, Sportul Râmnicu Vâlcea, au ratat barajele de promovare, anul acesta sperăm să „spargă gheaţa” una din cele trei favorite, Dinamo Horezu, Hidroelectra Râmnicu Vâlcea sau CSM Drăgăşani, ce va fi fericita campioană a Ligii a IV-a. Iar despre fotbal aş încheia spunând că poate şi fotbalul în sală ar reînvia, perioadele când Frăţia şi Distins făceau furori la futsal devenind, din păcate, amintiri!
Handbalul l-am lăsat ultimul, dar el ne va putea aduce cele mai mari performanţe înregistrate vreodată de sportul vâlcean. Fetele de la Oltchim pot câştiga din nou, pe plan intern, cele trei trofee: campionatul, cupa şi supercupa. Pe plan european visăm din nou la Liga Campionilor, iar acest vis pare mai aproape ca oricând de realitate! Handbalistele pregătite de Gheorghe Tadici vor lupta şi pentru medaliile olimpice, şi pentru calificarea la ediţia viitoare a Europenelor… Toate cele amintite aici reprezintă tot atâtea posibilităţi pentru a anticipa că în 2008 handbalul va fi din nou „regina balului” şi ne va oferi cele mai multe satisfacţii!
Florin Remus MĂNOIU