Loading ...Fotbalul românesc de acum 40 de ani nu se poate uita. Este, în mod sigur, vorba şi de o mare doză de melancolie, dar sunt amintiri sportive care ne umplu inimile de bucurii interne şi internaţionale. Nu am calitatea de a face o comparaţie între acele vremuri şi anii pe care îi trăim, dar vreau să mă opresc la o stare de fapt şi vă las pe dumneavoastră să trageţi concluzii.
Urmăream atunci campionatul naţional de fotbal cu sufletul la gură, cu ochii la televizorul care prezenta un meci al etapei şi cu urechile la radioul care transmitea alternativ toate întâlnirile. Cel mai interesant lucru de care îmi aduc aminte este că dacă un comentator radio intervenea pe fir şi anunţa scurt „Goool Domide!” sau „Ratare Neagu!”, ştiam imediat, fără să mi se spună, despre ce meci e vorba. Vă daţi seama că nu era deloc greu, pentru că în acele vremuri loturile echipelor erau extrem de stabile, cu puţini jucători care să migreze de la o echipă la alta, de la un campionat la altul. Meritul de a apăra timp îndelungat culorile aceluiaşi club era o mândrie pentru un jucător. Statutul pe care îl căpăta un astfel de fotbalist, îl făcea pe acesta un star local, o vedetă adulată, care ştia că datorează mult fanilor şi le răspundea prin fidelitate. Astăzi, lucrurile stau pe dos, puţini jucători reuşind să reziste tentaţiei de a apăra culorile aceluiaşi club mai mult de 2-3 ani.
Mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri îşi aduc bine aminte că, în decurs de 8-9-10 ani, dacă spuneai PANTEA sau HĂLMĂGEANU era vorba despre STEAUA, DINU sau CHERAN însemnau, bineînţeles, DINAMO, LERETER sau POJONI făceau parte din lotul Bătrânei Doamne din ARAD, RAPIDUL era echipa lui CODREANU şi a lui LUPESCU, iar HALAGIAN şi DOBRIN nu puteau juca decât la FC ARGEŞ, precum DESELNICU şi OBLEMENCO la UNIVERSITATEA CRAIOVA!!!
Nu pot să spun că sunt un microbist infocat, dar urmăresc destule meciuri din campionatul intern. Nu însă cu aceeaşi plăcere şi nerăbdare cu care o făceam acum 40 de ani!
Iulian VERNESCU
