Loading ...Observăm cu toţii că în ultimul deceniu sportul a căpătat noi valenţe şi şi-a depăşit statutul de simplu fenomen social. E normal şi e bine că se întâmplă asta, mai ales în condiţiile în care organismul uman tinde să limiteze activitatea sportivă în detrimentul „cantonării” în faţa computerului şi alocării unui timp mai lung şofatului.
Prin urmare, societatea, prin pârghiile sale, încearcă să dea credit mai mare mişcării sportive, la nivel de profesionism, dar şi încurajând amatorii de mişcare în aer liber. De aici şi până la punerea în practică a bunelor intenţii este cale lungă. De exemplu, ne bucurăm de existenţa multor canale de televiziune cu specific sportiv şi putem urmări competiţii oficiale din majoritatea sporturilor. Da, intenţiile sunt meritorii, dar vizionaţi întrecerile interne, în special cele din „sportul rege”, fotbalul. În afara transmisiilor directe ale partidelor din eşalonul unu sau doi, asistăm în proporţie covârşitoare în grila de programe la analize extrem de detaliate ale fazelor şi deciziilor luate de arbitri, asezonate cu dese şi penibile dispute între conducătorii de cluburi sau sponsori, presărate cu jigniri şi un limbaj de departe suburban. Bineînţeles că nici jucătorii nu fac notă discordantă. Urmăriţi atent mimica unui protagonist al deciziilor de arbitraj care nu convin pedepsitului sau citiţi pe buzele unui jucător ce părere are despre antrenorul care l-a înlocuit, în urma unei prestaţii nemulţumitoare! Nu mai vorbim de gesturile obscene către public şi comportamentul din afara gazonului sau de situaţia total neplăcută în care se poate afla o reprezentantă a sexului frumos în tribuna unui stadion!
Concluzia este că ne punem întrebări normale: cu ce ne alegem după vizionarea unei întreceri sportive de anvergură? Ce învaţă copiii noştri din ceea ce văd şi ce exemplu primesc tinerii aspiranţi la gloria sportivă? Unde regăsim caracterul sportiv al unei întreceri?
Vă las pe dumneavoastră să răspundeţi, dar sunt sigur ca veţi fi dezamăgiţi…
Iulian VERNESCU
